Constituționalism populist: o contradicție de noțiuni?

Populismul s-a dovedit a fi un concept extrem de dificil de definit.  În pofida unei mari divergențe între diferite încercări de a capta acest fenomen politic, este remarcabil faptul că mai mulți observatori sunt de acord în privința unui aspect: și anume, orice nu ar fi, populismul este în mod inerent ostil față de mecanismele și în cele din urmă, față de valorile care de obicei sunt asociate cu constituționalismul: constrângerea voinței majorității, sistemul de balanțe și contrabalanțe, protecția minorităților sau, în aceeași ordine de idei, a drepturilor fundamentale ca atare (o excepție remarcabilă este Kaltwasser 2015).  Se presupune că populiștii sunt nerăbdători față de procedurile și timpul politic pre-structurat; se spune chiar că ei sunt împotriva „instituțiilor” și „reprezentării mediatizate” ca atare, preferând o relație directă, nemediatizată dintre liderul în persoană și popor (Taggart 2000, Weyland 2001, de la Torre 2015).  Cu referire la acest presupus anti-instituționalism, există acuzația că populiștilor nu le place „reprezentarea” și ei optează în loc pentru o „democrație directă” (după ne demonstrează referendumurile).  Totuși, deși există impresia larg răspândită – atât între filosofii politici, savanții în științe sociale și cel puțin juriștii teoreticieni din America – că populismul, în pofida unor importante deficiențe normative, ar putea acționa în anumite circumstanțe  ca o „forță de corectare” a democrației liberale, care s-a îndepărtat prea mult „de oameni” (Mudde și Kaltwasser 2013).  Ori, într-un limbaj mai sofisticat din punct de vedere conceptual: există cel puțin o tensiune între liberalism și democrație, iar populismul ar putea cumva ajuta partea democratică. 

Posibil că tonul din paragraful anterior a scos deja în vileag cadrul (legal și normativ): sunt de părere că trebuie să tratăm multe din afirmațiile de mai sus despre populism (și într-o măsură oarecare în favoarea acestuia) mai sceptic.  Articularea acestui scepticism este mai dificilă dat fiind faptul că cei care comentează despre populism cu greu cad de acord asupra unor termeni și condiții pentru un schimb de argumente.  În special, în măsura în care există o dezbatere semnificativă despre populism și constituționalism împreună, aceasta suferă de câteva caracteristice ghinioniste: în primul rând, discuția, în special, dar nu doar în Contextul SUA, se confundă tot mai des cu controversa normativă despre meritele majoritarismului (și invers, control jurisdicțional); în al doilea rând, nu există o distincție clară sau cel puțin perceptibilă între constituționalismul popular, pe de o parte și constituționalismul populist, pe de altă parte (Brettschneider 2015); și, în al treilea rând, și cel mai important: „populismul” devine un înlocuitor vag pentru „participarea civică” sau „mobilizarea socială” (și, în mod invers, diminuarea puterii judecătorilor și altor elite): de exemplu, dacă analizăm lucrarea savantului constituțional Elizabeth Beaumont care scrie: „îmi asum libertatea de a folosi termenii civic și popular în sens larg și în mod interschimbabil, deoarece termenul laic înseamnă, de obicei, persoane ordinare, cetățeni sau  persoane neoficiale” (Beaumont 2014, 4; de asemenea, Balkin 1995; și, în vederea aplicării populismului în contextul constituțional german, Haltern 1998); sau Tom Donnelly, care afirmă că pentru toate diferențele sale, adepții constituționalismului popular se pare că împărtășesc o „sensibilitate populistă” – care, într-un final, se referă doar la „o convingere comună că poporul american (și reprezentanții săi aleși) trebuie să joace un rol continuu în modelarea sensului constituțional contemporan” (Donnelly, 161-2); sau Mila Versteeg care afirmă că o constituție populistă este una în care conținutul pare a fi în conformitate cu valorile majorităților dintr-un stat, indiferent de faptul dacă „însăși oamenii” sunt implicați în elaborarea constituției și modificarea constituției (Versteeg 2014).

Dincolo de  caracterul vag al conceptelor folosite (sau, probabil, cu privire la această neclaritate), este faptul că dezbaterile despre populism și constituționalism – în special în SUA –foarte repede capătă o conotație emoțională: încep să zboare acuzații de elitism și „demofobie” (dacă nu pur și simplu ura față de democrație), teoreticienii sunt suspectați că au „atitudine negativă față de energia politică a oamenilor simpli”, sau acuzați de promovarea oclocrației sau chiar a violenței mulțimii (Parker 1993, 532).

Totuși, fără a înțelege populismul într-un mod adecvat și precis nu se poate purcede la o analiză semnificativă a relației dintre populism și constituționalism. Acest articol își propune să ofere anume o astfel de analiză.  În primul rând, vreau să prezint o definiție a populismului ca un fenomen de discurs distinct (sau cu alte cuvinte, o ideologie).  În special, vreau să demonstrez că atunci când examinăm retorica populiștilor, descoperim că aceștia nu sunt doar anti-elitiști, ci, în mod necesar, sunt și anti-pluraliști și prin urmare, susțin ceea ce eu numesc pretenția populistă de bază: că doar ei și anume ei reprezintă în mod adecvat oamenii autentici (luând act de viziunea că populiștii sunt inerent împotriva principiului de reprezentare politică).  Acest lucru definițional este urmat de un șir de argumente despre modul  în care populismul poate fi aplicat în practică ca un stil distinct de guvernare și ca un imperativ la consolidarea unor tipuri anumite de instituții (luând act de viziunea că populismul este inerent anti-instituțional).  După aceasta voi demonstra că populiștii pot într-adevăr să scrie constituții, dar aceste constituții tind să încalce anumite idei de bază ale dimensiunii normative ale constituționalismului (precum și ale democrației): acestea nu au funcția de a facilita pluralismul și nu sunt în stare să protejeze în mod adecvat drepturile constitutive ale democrației, cum ar fi libertatea de exprimare și libera asociere.  Exemplele mele specifice (succinte) vor fi preluate din constituția Ungariei în vigoare din anul 2012 și trei din cele mai elocvente exemple de constituționalism populist recent din America Latină (Venezuela, Ecuador și Bolivia – fără a susține că acestea sunt în mod similar sau într-o măsură egală problematice).  După aceasta voi încerca să fac o diferență între un constituționalism populist extrem de problematic și o formă legitimă de constituționalism popular, înainte de a conchide că constituționalismul populist este nedemocratic ca atare.  Prin urmare, răspunsul la întrebarea pusă în titlul acestui articol este, de asemenea: populiștii pot scrie constituții care oferă constrângeri adevărate, dar populismul și constituționalismul normativ – înțeles ca și cale de conservare a pluralismului și garant al drepturilor – nu se potrivesc.

Ce este de fapt populismul?

Chiar și o examinare fugitivă a comentariilor politice contemporane cu privire la populism ne indică despre înțelegeri extrem de divergente a definiției populismului. Cel puțin în Europa populismul este, în general, asociat cu „politicile iresponsabile” sau o anumită formă de „proxenetism politic” (uneori, termenii demagogia și populismul sunt folosite interschimbabil). Totuși, populismul este destul de frecvent identificat cu o anumită clasă socială, în special burghezia minoră și, până în momentul în care țăranii au dispărut din peisajul politic european (aș spune prin anul 1979), cei implicați în cultivarea pământului.  Aceasta pare să fie o teorie sociologică robustă (desigur, clasele sunt concepții, dar acestea pot fi specificate din punct de vedere empiric în categorii destul de plauzibile). Această diagnoză de clasă este adesea un profil mult mai speculativ al psihologiei sociale: cei ce îmbrățișează pretențiile populiste în mod public și, în special, cei ce își dau votul pentru partide populiste, sunt conduși de „anxietate” sau „frică” (față de modernizare, globalizare, etc.) sau – sentimentul cel mai des invocat în discuțiile despre populiști – „resentimentul”[1].

Nici unul din aceste criterii aparent directe nu ajută la identificarea clară a populismului.  Faptul că accentul se pune pe anumite grupuri social-economice este dubios din punct de vedere empiric, după cum s-a arătat în mai multe studii relevante (Priester 2012); mai puțin evident, acest lucru adesea rezultă dintr-un set extrem de discreditat de ipoteze ale teoriei modernizării.  Axarea pe psihologia politică nu este în mod necesar negândită, însă este dificil de a vedea că unele emoții se regăsesc doar la politicienii populiști și adepții lor; și repet, unele abordări psihologice sunt profund legate de teoria modernizării (totuși, se spune că oamenii au resentimente cu privire la modernizare și vor să păstreze sau să aducă înapoi lumea „pre-modernă”).

Dar, în cele din urmă, cum rămâne cu noțiunea populismului ca o chestiune de promisiuni politice false?  Desigur, este dificil să negăm că unele politici într-adevăr pot deveni iresponsabile: cei ce decid asupra acestor politici nu s-au gândit prea mult; ei au eșuat la colectarea tuturor informațiilor relevante; sau cel mai plauzibil, cunoștințele lor privind consecințe probabile pe termen lung îi fac să se abțină de la politicile care să le aducă beneficii pentru ei doar pe un termen destul de scurt.

Aceste preocupări nu sunt doar rezultatele unei lumi fanteziste neoliberale.  Însă ele nu servesc la delimitarea unei definiții (sau a tipului ideal) a populismului.  În majoritatea cazurilor, nu există o linie clară, necontestată între responsabilitate și iresponsabilitate. Destul de des învinuirile pentru „populism iresponsabil” sunt foarte fanatice, și așa se întâmplă că „politicile iresponsabile” denunțate sunt în beneficiu, aproape de fiecare dată, pe cei defavorizați.

Deci, dacă toate aceste perspective și criterii posibile sunt problematice, rămâne întrebarea: ce este populismul?  Sugerez că populismul este o particularitate a imaginației moraliste a politicii, o metodă de a percepe lumea politică care se opune persoanelor pure din punct de vedere moral și totalmente unite, dar, după părerea mea, până la urmă fictive, față de minoritățile mici, în special elitelor, care sunt în afara cercului de persoane autentice.  În afară de această critică a elitelor, mai există totuși și elementul adițional al discursului populist: populiștii pretind în mod necesar că ei – și doar ei – reprezintă în cel mai adecvat mod persoanele autentice, corecte și pure din punct de vedere moral. 

Astfel, populiștii nu sunt doar anti-elitiști – criticile aduse elitelor (atunci când populiștii sunt în opoziție) sunt o necesitate și nu o condiție suficientă pentru populism. De asemenea, ei trebuie să fie anti-pluraliști.[2] Pretenția în ceea ce privește reprezentarea morală exclusivă a persoanelor adecvate, pure din punct de vedere moral, este la baza populismului. Actorii politici care nu își asumă angajamentul lor față de această pretenție, în înțelegerea mea, nu sunt populiști.  Cu alte cuvinte, nu există populism fără un argument pars-pro-toto și o pretenție privind reprezentarea excluzivă, ambele având o natură primară morală, în raport cu natura empirică (Arato 2013).

De cele mai dese ori, dar nu și neapărat, „moralitatea” este specificată de populiști prin limbaje de lucru și corupție (din care motiv unii observatori au asociat populismul cu o ideologie a „producerismul”).[3]  Populiștii sunt asemuiți unor persoane pure, inocente și totdeauna muncitoare în raport cu elita coruptă, care, în mare parte, nu lucrează (adesea pentru a-și servi interesele proprii), iar în cazul populismului de dreapta, inclusiv împotriva păturilor de jos ale societății (cei care, de fapt, tot nu lucrează și trăiesc pe seama altora).  Mai mult ca atât, populiștii de dreapta constituie în mod tipic o „coaliție nesănătoasă” între elita căreia nu îi aparțin cu adevărat și grupurile marginale căreia, de asemenea, nu îi aparțin (un exemplu recent ar fi American Tea Party [n.tr. American Tea Party – mișcare politică din SUA]).

Deci, concepția moralistă a politicii promovate de populiști depinde în mod clar de unele criterii pentru a face distincție între ceea ce este moral și imoral, pur și corupt.  Însă aceasta nu trebuie să se refere la muncă.  Dacă „munca” se dovedește a fi indeterminat, marcherii etnici pot sări în ajutor. Dar este greșit să gândim că populismul întotdeauna este o formă a naționalismului. De fapt, pentru ei critica populismului este mai ușoară, dacă vor presupune că populismul este un simplu naționalism sau chiar o anumită formă a șovinismului etnic.  Trebuie să acordăm populiștilor beneficiul îndoielii și să admitem că în multe cazuri ei chiar operează cu percepția unui bun comun care este mai aproape de concepțiile epistemice ale democrației, contrar situației de default în ceea ce privește utilizarea marcherilor etnici care să facă diferența.  Populiștii pot și, de cele mai dese ori, chiar se bazează pe noțiunea existenței unui bun comun distinct, pe care persoanele îl pot distinge și o vor face și că politicianul sau partidul (sau, mai puțin plauzibil, mișcarea) poate implementa cu exactitate o astfel de concepție a bunului comun în calitate de politică – cu alte cuvinte, ei invocă imaginea unui mandat imperativ bazat pe o concepție monistă a persoanelor și ceea ce trebuie să spună aceste persoane (Urbinati 2014).  Mai mult ca atât, acest accent pe idea bunului comun, comprehensiv în mod clar pentru bunul simț și capabil să fie articulat ca o politică corectă ce poate fi ulterior solicitată la nivel colectiv, cel puțin parțial explică de ce populismul este adesea asociat cu idea suprasimplificării provocărilor de politici: de exemplu, Ralf Dahrendorf care fără îndoială exprimă o idee larg răspândită atunci când pretinde că „populismul este simplu, democrația este complexă” (Dahrendorf 2003).

Conceptul specific moral a politicilor pe care îl exprimă populiștii are două implicații importante. În primul rând, populiștii nu trebuie să se pronunțe împotriva ideii de reprezentare ca atare: mai mult, ei pot să susțină o anumită versiune anume a acesteia.  În cuvinte simple, populiștii sunt de acord cu reprezentarea, atâta timp cât reprezentanții potriviți reprezintă persoanele potrivite, care iau decizii corecte și prin urmare, doresc realizarea unui lucru corect.  Unii populiști cer mai multe referendumuri pentru a fi siguri – dar numai ca mijloace de confirmare a ceea ce ei deja consideră persoane pure din punct de vedere moral și nu din cauza că doresc ca aceste persoane să participe continuu la viața politică sau din cauza că ei doresc cel puțin ca oamenii simpli să aibă un cuvânt de spus în procesul de guvernare (după cum sugerează propunerile pentru selectarea reprezentanților din partea majorității, de exemplu).  Populiștii văd oamenii ca fiind preponderent pasivi, odată ce s-a dovedit că populistul adevărat țintește la bunul comun adecvat; iar în teorie – și în practică – această dorință particulară poate fi recunoscută fără vreo participare din partea poporului. 

În continuare, cum poate pretenția față de reprezentarea morală excluzivă să meargă în pas cu realitatea populiștilor care, de fapt, sunt în opoziție, sau chiar dacă sunt la putere, nu obțin 100% din voturi? Populiștii prezintă un model discursiv clar al procedurii de soluționare a acestei probleme. Una din strategii reprezintă negarea faptului că oamenii în totalitatea lor empirică ca cetățeni cu drept de vot sunt, de fapt, oameni reali și că rezultatul alegerilor în baza procedurilor obișnuite este cea mai adecvată apropiere pe care o avem față de „voința populară”.  În cele din urmă, „oamenii” pot deveni ceva de genul unei entități ficționale în afara unor proceduri democratice existente sau chiar mai general, a procedurilor legale, un organ pretins omogen invocarea căruia poate dejuca rezultatele alegerilor (și alte chestiuni legale) în cadrul democrațiilor. Nu întâmplător noțiunea faimoasă (sau nefaimoasă) a lui Richard Nixon cu privire la „majoritatea silențioasă” a avut un asemenea succes în rândul populiștilor: dacă majoritatea nu tăcea, aceasta ar fi avut deja un guvern care să reprezinte cu adevărat poporul. Dacă politicianul populist pierde în timpul alegerilor, aceasta nu este din cauza faptului că el nu reprezintă majoritatea, ci deoarece majoritatea nu a îndrăznit să vorbească.  Cu alte cuvinte, populiștii nu sunt în mod necesar împotriva instituțiilor politice ca atare, după cum au sugerat unele descrieri ale fenomenului, dar cel puțin, atât timp cât sunt în opoziție, ei vor invoca întotdeauna „existența” poporului neinstituționalizat – în opoziție existențială față de voința populară, după cum s-a manifestat în alegerile actuale sau chiar în sondajele de opinie.

O asemenea noțiune fictivă – cineva ar spune chiar mistică – a „poporului” nu este utilizată pentru prima dată în istoria gândirii politice. Teoreticienii de tipul lui Baldus susțin concepția care este similară teoriei celor două corpuri ale regelui, potrivit căreia exista poporul ca un grup empiric, mereu schimbător de indivizi, pe de o parte – și, pe de altă parte, eternul populus ca un corpus mysticum (Kantorowicz, 209): corpus mysticum avea un caracter corporatist ce semnifica o persoană fictivă sau juridică (colectivă); cu toate acestea, aceasta a fost folosită drept sinonim pentru corpus fictum, corpus imaginatum, corpus repraesentatum. Chiar dacă întotdeauna a existat o posibilitate de a face distincție între corpul politic al regelui și corpul natural al regelui, corpul politic al poporului (ceea ce Baldus a denumit hominum collection in unum corpus mysticum) și poporul reprezentat și mediatizat prin instituții pot fi separate. Și chiar dacă nu a fost un paradox, atunci pentru oponenții lui Charles I în „luptă cu regele pentru a apăra regele”, populiștii pot lupta în mod legitim cu elitele alese pentru a apăra oamenii adevărați (ibid, 21-23).

Mai recent, noțiunea de popor, ca o realitate existențială, a fost utilizată de Carl Schmitt împotriva reprezentării liberale simple a alegătorilor în parlament (Schmitt 1993). Această distincție a servit în mod infam ca o punte de la democrație spre ne-democrație: potrivit lui Schmitt, Mussolini a fost o incarnare adevărată a democrației; asemenea filosofi cum ar fi Giovanni Gentile, de asemenea, afirmă că fascismul poate fi o realizare mult mai de încredere a idealurilor democratice (Gentile 1927/1928). Dimpotrivă, unul din oponenții lui Schmitt, cum ar fi Hans Kelsen, insista că voința parlamentului nu este și, de fapt, niciodată nu poate fi o voință populară – deoarece voința populară este, de fapt, imposibil de diferențiat: tot ce putem verifica sunt rezultatele alegerilor; restul, potrivit lui Kelsen, (în special, unele concepții ale unității organice a „poporului” de unde pot rezulta unele interese ale partidelor) se referă la o „iluzie metapolitică” (Kelsen 1981, 22).  Cu alte cuvinte: Schmitt s-a gândit că corpul politic (individual sau colectiv) ar putea face corpul oamenilor vizibil în întregime. Kelsen s-a gândit că cel din urmă va rămâne întotdeauna invizibil și, prin urmare, necunoscut.

Concluzia mea este următoarea: populismul este o modalitate morală distinctă de a forma o imagine despre lumea politică și întotdeauna implică o reprezentare morală exclusivă. Desigur, practic toți actorii politici înaintează, după cum sugerează Michael Saward, o „revendicare reprezentativă” (Saward 2006). Diferența dintre politicienii democrați și cei populiști este că primii le înaintează în calitate de ipoteze – pretenții/revendicări reprezentative, în concepția lui Saward – care pot fi dezmințite empiric în baza rezultatelor empirice ale procedurilor și instituțiilor obișnuite cum ar fi alegerile (ibid., 298).  Populiștii, pe de altă parte, vor persista cu pretenția/revendicarea lor reprezentativă indiferent de situație; deoarece pretenția/revendicarea lor este de natură morală, și nu empirică, aceasta nu poate fi dezmințită.  Mai mult ca atât, când sunt în opoziție, populiștii sunt nevoiți să pună la îndoială instituțiile care au rezultate „greșite din punct de vedere moral”.  Prin urmare, ei într-adevăr pot fi percepuți ca fiind „dușmani ai instituțiilor” – dar nu a instituțiilor în general; mai degrabă, ei devin dușmanii mecanismelor de reprezentare, care nu sunt capabile să-și justifice pretenția față de reprezentarea morală exclusivă (sau ei substituie ceea ce percep a fi o instituție cu defecte cu una pe care o consideră fără defecte – de exemplu, Rafael Correa care a substituit în Ecuador Congresul cu Adunarea Națională [de la Torre 2010]).

Populismul la putere: trei caracteristici 

Înțelepciunea convențională spune că partidele populiste sunt, în primul rând, partide de protest și că protestele nu pot guverna, deoarece nimeni nu poate protesta împotriva sa (și odată ce actorii politici au devenit o elită a puterii, devine imposibil – adică, auto-contradictoriu – pentru ca ei să perpetueze o poziție anti-elitistă).  Într-adevăr, deși partidele populiste protestează oarecum împotriva elitelor, aceasta nu înseamnă că populismul care guvernează va deveni auto-contradictoriu.  În primul rând, toate eșecurile populiștilor aflați la guvernare sunt din cauza elitelor ce activează după cortină, fie acasă sau – cel mai probabil – peste hotare (sau, câteodată, ei pot învinui partenerii de coaliție și impune compromise și constrângeri [Albertazzi și McDonnell 2015]).  Mulți populiști care au învins continuă să se poarte în rol de victime.  În al doilea rând, populiștii de la putere guvernează, cel mai probabil, în conformitate cu logica populistă care afirmă că populiștii sunt doar reprezentanți legitimi din punct de vedere moral ai poporului și, prin urmare, doar unele persoane sunt de fapt reale și autentice – astfel, merită suport și, în cele din urmă, un guvern bun. Această logică se poate manifesta în trei modalități diferite: colonizarea statului, clientelismul de masă precum și legalismul discriminatoriu, și în final represiunea societății civile.

În primul rând, populiștii tind să colonizeze sau să „ocupe” statul. O astfel de strategie de consolidare sau chiar perpetuare a puterii, desigur, nu este atribuită exclusiv populiștilor. Ceea ce este particular în privința populiștilor este faptul că ei pot realiza această colonizare în mod deschis și în baza pretențiilor/revendicărilor lor reprezentative morale de bază.  Populiștii s-ar putea întreba cu indignare de ce oamenii nu-și preiau statul prin intermediul reprezentanților lor de drept? De ce ar trebui cei ce obstrucționează voința populară adevărată în numele neutralității serviciului civil, de exemplu, să nu fie purificați?

În al doilea rând, populiștii tind să se implice în ceea ce oamenii de științe politice numesc clientelism în masă: schimbul de favoruri materiale și nemateriale între elite pentru sprijinul politic în masă.  Din nou, acest comportament nu este exclusiv pentru populiști: multe partide își recompensează clientela pentru faptul că s-au prezentat la urnele de votare; alți observatori pot spune că, din perspectivă realistă, clientelismul în masă și democrația sunt mai mult sau mai puțin același lucru (Fukuyama 2014).  Dar iarăși, ceea ce îi face pe populiști diferiți este faptul că ei se implică în astfel de practici în mod deschis având justificare morală publică: de fapt, pentru ei, doar câțiva oameni sunt cu adevărat oameni și, prin urmare, merită susținerea a ceea ce este statul lor  pe drept.  În aceeași ordine de idei, doar câteva persoane se vor bucura de protecția deplină a legilor; alții, care nu aparțin poporului sau care lucrează în mod activ împotriva poporului, trebuie să fie tratați în mod cuvenit. Oamenii de științe politice numesc această abordare „legalism discriminatoriu” (sau, în cuvinte mai simple, idea că „pentru prietenii mei totul; pentru dușmanii mei – legea” (Weyland 2013).

Colonizarea statului, clientelismul în masă și legalismul discriminatoriu sunt fenomene ce pot fi atestate în mai multe situații istorice, precum Priester 2012; Mazzuca 2013.  Totuși, în regimurile populiste le putem găsi pe toate trei – și încă un tip de surplus moral: astfel de practici pot fi, cel puțin potențial, recunoscute și justificate.  Colonizarea statului, clientelismul în masă și legalismul discriminatoriu au, ca să zicem așa, o conștiință morală curată. 

Există încă un element al diplomației populiste care merită menționat.  Populiștii la putere tind să fie (cel puțin) aspri cu organizațiile non-guvernamentale care îi critică.  Încă o dată, hărțuirea sau chiar reprimarea societății civile nu este o practică exclusivă pentru populiști. Însă pentru ei, opoziția din interiorul societății civile creează o problemă morală și simbolică particulară: în mod potențial, aceasta subminează dreptul lor la reprezentarea morală exclusivă. Prin urmare, devine crucial de a pretinde (sau chiar a „demonstra”) că societatea civilă nu este deloc o societate civilă, iar ceea ce pare a fi o opoziție populară nu are nimic de a face cu persoanele corespunzătoare. Aceasta explică de ce asemenea conducători ca Vladimir Putin în Rusia și Viktor Orbán în Ungaria au făcut tot posibilul pentru a discredita ONG-urile ca fiind controlate de puterile din exterior (și a le declara „agenți străini”).  Într-o anumită măsură, ei încearcă să transforme poporul unificat (și pasiv), din numele căruia vorbesc, într-o realitate: prin reducerea la tăcere sau discreditarea celor care refuză pretenția reprezentativă a lui Putin și Orbán (și, câteodată, oferindu-le oportunitatea de a părăsi țara și, astfel, de a se separa în alt mod de oamenii puri, adevărați).

În cele din urmă, populismul la putere va însemna dominanța actorilor politici care, chiar și în față unei opoziții persistente, vorbesc din numele tuturor (și pretind, în mod esențial, că l’état, c’est nous (statul suntem noi), cu previziunea că acest particular „noi” constituie unica reprezentare legitimă a poporului), iar în rezultat opoziția devine nu doar o chestiune particulară, o parte partizană a poporului, dar efectiv separată de popor (Arat 2013, 150).  Și aceasta este o ironie mare, deoarece populismul la putere adesea aduce sau, cel puțin, consolidează sau oferă o altă varietate a celor ce sunt opuși cel mai mult și a celor ce tind habitual să acuze elitele stabilite: excluderea și uzurparea statului (Priester 2012, 20).  Ceea ce fac elitele corupte, într-un final, vor face și populiștii, doar cu o justificare clară și o conștiință curată. 

Constituționalismul populist …

Am dedicat ceva timp analizei caracteristicilor regimurilor populiste pentru a demonstra plauzibil ceea ce, probabil, trebuie să fie evident la toate etapele, că populiștii nu sunt în general „împotriva instituțiilor” (de fapt, pentru nimeni nu poate exista  o politică fără instituții disponibile – ceea ce nu înseamnă că o anumită instituție, cum ar fi statul, este cumva inevitabilă din punct de vedere istoric).  Populiștii sunt doar împotriva instituțiilor specifice – anume acelea care, în opinia lor, nu produc rezultate politice corecte din punct de vedere moral (contrar celor empirice). Dar această formă a „anti-instituționalismului” este pusă în valoare doar atunci când populiștii sunt în opoziție.  Populiștii la putere vor fi de acord cu instituțiile, adică cu instituțiile lor.

Populiștii care au suficientă autoritate vor încerca să elaboreze o nouă constituție populistă – atât în sensul unei soluții social-politice noi, cât și în baza unui set de reguli noi pentru jocul politic (pe care unii savanți în domeniul constituționalismului le-au numit drept un „manual de funcționare”). Este tentant să credem că în termenii „manualului de funcționare”, populiștii vor căuta un sistem ce ar permite expresia nerestricționată a unei voințe populare sau, oarecum, ar consolida relația nemediatizată instituțional dintre un lider și pueblo (popor).  Deseori se crede că populiștii sunt moștenitorii lui Jacobins (și, fie conștient sau inconștient, studenți ai lui Rousseau).

Totuși, țin să repet că lucrurile nu sunt atât de simple. Revendicarea înaintată privind voința populară independentă este plauzibilă pentru populiști când ei sunt în opoziție – totuși, ei doresc să aibă o expresie autentică a populus în calitate de corpus mysticum dezinstituționalizat, non-procedural, împotriva rezultatelor actuale ale sistemului politic existent. În astfel de circumstanțe, este, de asemenea plauzibil, pentru ei să spună că vox populi este una (și totalmente unificată), și că sistemul de balanțe și contrabalanțe, divizările de putere, etc. previn claritatea voinței singulare, omogene, a poporului singular, omogen.

Totuși, când sunt la putere, populiștii vor fi, cel mai probabil, mai puțin sceptici cu privire la constituționalism ca mijloc de creare a constrângerilor în interpretarea voinței poporului – cu excepția faptului că voința populară (niciodată empirică, dar interpretată moral) trebuie, în primul rând, constatată de populiști, după care constituționalizată și doar apoi, limitată constituțional. Or, admițând  distincția explicată recent de Martin Loughlin: după constituționalismul pozitiv urmează constituționalismul negativ (Loughlin 2015).  Populiștii vor încerca să perpetueze ceea ce văd drept o imagine adecvată a persoanelor pure din punct de vedere moral (identificarea constituțională corectă) și, dacă este posibil, constituționalizarea politicilor pe care ei le consideră a fi în conformitate cu imaginea poporului (Jacobsohn 2010).  Totuși, constituționalismul populist nu va favoriza în mod necesar participarea populară sau nu va admite mai multe metode pentru exprimarea voinței generale și nici nu va încerca să „constituționalizeze carisma” liderului popular, după cum a sugerat recent Bruce Ackerman (Ackerman 2015).  Nu este, de fapt, clar dacă constituțiile populiste vor reflecta cu mai mare exactitate valorile larg răspândite (însă, după cum a arătat Mila Versteeg, puține constituții o fac, deși „constituțiile populiste sunt cel mai probabil ușor de găsit printre națiunile ce nu-și implementează promisiunile constituționale în practică” [Versteeg 2014, 1168]).[4]

Indiferent de aceste caracteristici – care sunt explicate încă o dată ca evidențiind pretențiile morale ale populismului – există un obiectiv mult mai lumesc pe care constituțiile l-ar putea realiza pentru populiști: ei pot păstra populiștii la putere. Desigur, am putea spune că chiar și acest scop are o dimensiune morală în ceea ce privește scoaterea în evidență a imaginației populiste: în calitatea lor de unici reprezentanți legitimi ai poporului, populiștii, trebuie să fie constant la putere. Iar dacă perpetuarea puterii devine scopul existenței lor, atunci există și posibilitatea că populiștii tratează constituția ca o simplă fațadă, după cum a descris Giovanni Sartori, atunci când în spatele fațadei se acționează destul de diferit (Sartori 1962). Ei ar putea chiar sacrifica în mod deschis constituția lor, dacă aceasta nu servește scopului. Aici exemplul Jacobinilor este foarte elocvent. După cum a afirmat Dan Edelstein, îngrijorarea lor a fost redusă la expresia loială a voinței generale mult mai mult decât au presupus istoricii (Edelstein 2009).  Ei s-au preocupat de coruperea voinței generale și și-au pus speranța în realizarea unei forme a dreptului natural care să fie independent de dorința reală a poporului (și a fragilităților însoțitoare). Atunci când constituția lor proprie – și alegerile care au pus-o în vigoare – amenință înlăturarea Jacobinilor de la putere, ei nu au ezitat să suspende efectiv constituția și să declanșeze teroare în rândul celor considerați hors la loi (în afara legii).

Nu toate exemplele de constituționalism populist sunt la fel de dramatice ca acesta (să lăsăm la o parte aspectele teroriste).  Un exemplu recent este constituția Ungariei, oficial denumită „Legea fundamentală”, în vigoare din 2012. Constituția a fost precedată de un proces de „consultare națională” ne-obligatorie, la care au răspuns aproape 920 000 de cetățeni, conform datelor oficiale (Uitz 2015, 286).  Rezultatele acestei consultări pot fi interpretate de autorii constituției în modul în care își doresc, pentru a se încadra în concepția lor generală că alegerile parlamentare din 2010 au avut drept rezultat o „revoluție la secțiile de votare”, deoarece partidul câștigător a obținut o majoritate de două treimi în Parlament. Se presupune că această „revoluție” a generat un mandat imperativ pentru a crea ceea ce guvernul a numit noul „sistem național de cooperare” și pentru a elabora o nouă constituție. Preambulul documentului sau „Recunoașterea Națională” se finalizează cu constituționalizarea unei imagini foarte specifice a poporului maghiar ca o națiune devotată supraviețuirii într-o lume ostilă, ca creștini buni și ca un grup etnic, care poate fi în mod clar delimitat de minoritățile ce locuiesc cu populația maghiară.  În unele dispoziții instituționale, în special în capitolul privind modificările și prevederile tranzitorii (care de facto au statut constituțional), este evident scopul de a perpetua populiștii la putere (ibid.). Au fost introduse prevederile privind limita de vârstă și calificarea judecătorilor pentru a elimina profesioniștii care nu se conformau puterii populiste aflate la guvernare (se poate spune, constituționalism discriminatoriu); competențele și structura Curții Constituționale (controlul crucial asupra puterii de guvernământ înaintea introducerii „Legii Fundamentale”) au fost restructurate, iar mandatele persoanelor oficiale alese de partidul de guvernare au fost prelungite în mod extraordinar (9 ani în multe cazuri), aparent cu scopul de a constrânge guvernele ulterioare, în conformitate cu presupusa dorință populară. După cum a declarat Renáta Uitz, autorii constituției au demonstrat „discreție politică deschisă la selectarea actorilor cu drept de veto pentru noul regim constituțional” (ibid, 292).

Legea Fundamentală a Ungariei, deși inspirată probabil din opiniile exprimate în timpul consultărilor naționale, nu a fost supusă niciodată unui referendum. Prin comparație, mai multe constituții noi au fost elaborate în America Latină de către adunările constituante alese  și au fost supuse ulterior votului popular, cum a fost, de exemplu, în Venezuela, Ecuador și Bolivia (deși cazul recent al Columbiei este mai puțin elocvent, deoarece este văzut de observatorii înțelegători cum ar fi Pastorul Roberto Viciano și Rubén Martínez Dalmau, drept nuevo constitucionalismo latinoamericano).[5]   Constituțiile mai vechi au fost depășite în mod efectiv de procesul de formare a adunării constituante, după care au fost înlocuite cu documente care, probabil, perpetuează dorința populară fondatoare (sau „dorința constitutivă”, la voluntad constituyente).  Acea voință populară fundamentală a fost modelată decisiv de populiști, deși Hugo Chávez, de exemplu, controla modul în care adunarea „sa” constitutivă era aleasă și a asigurat ca majoritatea de șaizeci de procente din partidul său să se transforme în peste nouăzeci de procente de mandate într-o adunare constitutivă.

De fapt, idealul constituționalismului populist a fost invocat pentru a consolida răspunderea executivă și pentru a slăbi răspunderea pe orizontală (reducând puterea sistemului judiciar și/sau angajarea actorilor imparțiali în funcții judecătorești).[6] Astfel, noile constituții au reprezentat un ajutor decisiv în cadrul proiectului populist „de ocupare a statului”, deoarece trecerea la o nouă constituție justifică înlocuirea persoanelor oficiale existente (Landau 2013, 213).  În general, alegerile au fost mai puțin libere și corecte, iar mass media a fost ușor controlată de organele executive.  Ca și în cazul Ungariei, nuevo constitucionalismo a folosit constituții potențiale pentru a perpetua puterea populiștilor, în numele ideii că doar ei reprezintă la voluntad constituyente.[7]

… și constituționalismul popular 

S-ar părea că implicațiile acestei analize trebuie să fie profund conservative: politicile trebuie să se limiteze la o interacțiune a instituțiilor politice oficiale; oricare nu ar fi rezultatul empiric produs de aceste instituții, acesta trebuie să fie legitim, iar revendicările despre, pentru și de către popor sunt interzise. Însă aceasta este o neînțelegere.  Într-o democrație, oricine poate lansa o pretenție/revendicare reprezentativă și să vadă dacă o anumită circumscripție răspunde la pretenție/revendicare; orice grup numit de Ackerman „persoană mobilizată din exterior” poate încerca să transforme o constituție (Ackerman 2015).  De fapt, s-ar putea spune că democrația este elaborată anume pentru a multiplica aceste pretenții/revendicări: comportamentul reprezentanților oficiali trebuie să fie contestabil, iar contestarea poate implica argumentul că reprezentanții eșuează să reprezinte, ceea ce înseamnă că ei eșuează să acționeze din numele alegătorilor lor sau, vorbind mai simbolic, ei devin neloiali față de dânșii (Garsten 2009).  Totuși, o astfel de contestare este diferită de încercările de a vorbi din numele poporului ca un tot întreg și eforturile de a deligitima moral pe toți cei care contestă pretenția/revendicarea dată (se poate spune că cei ce contestă incluziunea involuntară în „Noi poporul”, astfel de rezistențe la populism spun de fapt „nu din numele nostru”).  Protestele în stradă, petițiile online, etc. – toate au o semnificație democratică adevărată, dar duc lipsă de formă democratică adecvată (Möllers 2008, 33-34).

Și totuși, cum rămâne cu toți cei care luptă în numele „puterii poporului” în diverse părți ale lumii? Să luăm un exemplu recent: demonstranții împotriva regimului Mubarak pe piața Tahrir au folosit astfel de expresii ca „o mână”, „o societate” și „o cerere”.[1]  Trebuie oare să le ținem prelegeri și să le spunem că din nefericire ei nu au înțeles corect noțiunea de democrație și sunt sortiți unui constituționalism denaturat?

Analiza dată nu exclude nici într-un fel pretențiile cu privire la excluziune. Fiecare poate critica procedurile existente, greșelile morale și să propună criterii și mijloace pentru incluziunea ulterioară. Problema nu ține de critica referitoare la eșuarea aranjamentelor prezente, ci de faptul că doar critica poate vorbi cu exactitate pentru „popor”. De asemenea, o altă problemă este și presupunerea prevalentă – nici empirică sau normativ justificată – a mai multor democrați radicali că doar pretențiile pars-pro-toto pot realiza ceva cu adevărat oportun pentru cei ce anterior au fost excluși, iar orice altceva se va reduce la simpla administrare sau incorporare în sistemele existente (Laclau 2005).  Aceasta este aproape un clișeu pentru a sublinia că multe constituții s-au dezvoltat din cauza luptelor pentru includere și din cauză că „interpreții cetățeni” ai constituției au încercat să ceară revendicări morale anterior nerealizate ce se conțineau în constituție sau care au schimbat în mod radical formele existente ale pluralismului politic (Frank 2010).  Punctul netrivial este că cei ce luptă pentru incluziune rareori au pretins că „Noi și doar noi suntem poporul”, din contra, ei au pretins de obicei ”Și noi suntem poporul” (cu pretenții inerente de ”noi tot suntem poporul”).  Constituțiile cu principii democratice permit o contestare de tip deschis a semnificației acelor principiilor într-o perioadă anume, iar după cum a fost menționat mai sus, democrația este concepută să multiplice și să testeze empiric pretențiile/revendicările de reprezentare (Garsten 2009).  De sigur, nu există nici o garanție că o astfel de contestare se va întâmpla de fapt sau dacă lupta pentru incluziune va avea succes (sau în primul rând, dacă lupta va fi despre incluziune – în comparație cu lupta împotriva ordinii constituționale ca atare și desigur, lupta se poate duce și pentru excludere).

Constituțiile pot în mod ideal facilita ceea ce se numește lanțul de înaintare a revendicărilor privind incluziune.  Inițial „Noi poporul” nu dispare totalmente din interiorul procesului politic obișnuit, nici nu rămâne în calitate de agent actual, empiric și unificat – un fel de macro-subiect – în afara ordinii constituite.  Din contra, cei care sunt „Noi poporul” rămân o întrebare deschisă, una în care democrația are multe modalități despre. După cum a declarat o dată Claude Lefort, „democrația inaugurează experiențele unei societăți nepricepute, necontrolate unde se spune că oamenii sunt de sigur suverani, dar a căror identitate este în mod constant deschisă spre interpretare, a căror identitate rămâne pentru totdeauna latentă” (Lefort 304).  De fapt, populiștii sunt cei care strică lanțul de înaintare a revendicărilor prin afirmarea că „poporul” poate acum fi identificat concluziv și ferm – și că poporul este acum actual și nu latent.[1]   Este un fel de pretenție/revendicare finală.  În acest sens, populiștii de facto doresc un fel de încheiere (inclusiv și în special o încheiere constituțională), ceea ce este destul de diferit de cei care prin solicitarea incluziunii trebuie să se supună ideii unei incluziuni ulterioare sau cu alte cuvinte, o continuare a lanțului de pretenții/revendicări înaintate. Probabil exemplul Petrecerii de Ceai din America este un prim exemplu de pledare pentru acest fel de încheiere constituțională.

Cum rămâne cu strigătele auzite pe Piața Tahrir sau, dacă ne întoarcem înapoi un sfert de secol, strigătele emfatice „Noi suntem poporul” pe străzile din Germania de est în toamna anului 1989?  Acest slogan este totalmente legitim în fața unui regim ce pretinde că reprezintă în exclusivitate poporul, dar de fapt exclude o porțiune mare de oameni din viața politică.  Putem să mergem și mai departe și să susținem că deși prima facie părea să fie un slogan arch-populist, de fapt era o pretenție/revendicare anti-populistă: regimul pretinde că reprezintă poporul în exclusivitate și interesul lor bine considerat pe termen lung (sau în așa fel a fost făcută justificarea standard a „rolului de bază” a partidelor socialiste de stat), dar de fapt, das Volk este și vrea cu totul altceva.  În non-democrații „Noi suntem poporul” reprezintă o pretenție revoluționară justificată și nu o pretenție populistă; aceasta poate oricând duce la momente decisive de „carismă populară” (Hassanzadeh 2015).  Iar în regimuri populiste aceasta extinde limitele democrației reprezentative, dar totuși mai rămâne careva respect pentru procedură (și realitatea empirică, de altfel), chiar și o contestare aparent mică a regimului populist poate avea repercusiuni enorme. Imaginați-vă un singur „om care stă” pe piața Taksim în urma represiunii protestatarilor din Parcul Gezi (căruia eventual i s-au alăturat mai mulți bărbați și femei).  Un martor silențios, o memorie a valorilor lui Atatürk (el stătea cu fața spre monumentul lui Atatürk), dar și un reproș viu, comun împotriva pretenției guvernului de a reprezenta toți turcii fără diferență.[1]

Atunci când o pretenție/revendicare anume este democratică și când este populistă, acest lucru nu întotdeauna este clar sau evident.  De exemplu, în Egipt a fost o perioadă între protestele inițiale pe Piața Tahrir și procesul complex de elaborare a constituției, unde nu era întotdeauna ușor de făcut distincție – cu siguranță nu era ușor de spus doar verificând dacă „poporul” este cumva invocat. Cu siguranță, în perioada 2012 – 2013 a devenit clar că Frăția Musulmană încerca să creeze o constituție populistă, partizană care definea imaginea sa de popor pur și dorea să introducă constrângeri inspirate de înțelegerea sa particulară a unui egiptean bun (Halmai 2013).

Concluzii

Sunt oare populismul și constituționalismul neapărat în contradicție? Am afirmat că realitatea este mult mai complicată decât invocațiile clișeu ale lui Rousseau și se sugerează că voința generală sau schemele simple includ populismul pe partea democrației, iar constituționalismul pe partea liberalismului.  Este important să înțelegem pretenția/revendicarea morală generală anti-pluralistă a populismului pentru a putea face o distincție între discursul populiștilor de opoziție – unde ei într-adevăr văd că voința populară autentică este obstrucționată –  și populiștii la putere, ce elaborează constituții ce intenționează să reflecte poporul în viziunea lor (și încearcă să perpetueze populiștii la putere).  În particular, aceste constituții ar putea impune constrângeri ce ar conserva produsul unui proces de elaborare a constituției extrem de partizan, din numele celor ce rămân fideli față de o presupusă „voință fondatoare”. 

Este de notat că analiza mea nu depinde de luarea unei atitudini particulare față de întrebarea dacă există așa lucru ca puterea constituentă. Totuși, aceasta s-a bazat pe noțiunea că democrația trebuie să fie pluralistă – fără a susține opinia că pluralismul nu este nimic decât o valoare primordială (în aceeași ordine de idei: o diversitate mai mare este întotdeauna mai oportună); aceasta de asemenea, depinde de înțelegerea constituțiilor ca instrumente de păstrare a pluralismului (cu siguranță aceasta nu este unica funcție; dar în contextual discutat aici, este într-adevăr importantă). Democrația trebuie să fie pluralistă deoarece, după cum a afirmat Lefort, într-o democrație oamenii conduc – și totuși locul puterii trebuie să rămână gol.  Nici un actor politic nu poate afirma cu certitudine și fără ca restul să reprezinte sau chiar să incarneze poporul – în loc, avem o arenă politică comună (după cum este specificat în constituție) pe care diverși actori pot lansa pretenții/revendicări reprezentative, iar aceste pretenții/revendicări trebuie întotdeauna înțelese ca temporare, failibile și autolimitante (Lefort 1988).

Democrația, după cum subliniază permanent faimosul Lefort, este o incertitudine instituționalizată (instituționalizarea fiind oferită, încă o dată, de o constituție). Populiștii pe de o parte, promit certitudine, iar după cum arată unele exemple discutate mai sus, ei nu vor ezita să folosească constituțiile pentru a-și menține imaginea de popor și ceea ce ei consideră politici corecte din punct de vedere moral. Ceea ce ei distrug în proces este de fapt constituționalismul adecvat, iar în cele din urmă, democrația în sine.  

[1] Definiția „resentimentului” tinde să importe o moștenire de pesimism cultural și presupuneri contestabile despre psihologia de masă a discursului public contemporan. Potrivit afirmațiilor lui Nietzsche, elitele prin definiție nu sunt pline de resentimente.

[2] Aduc mulțumiri dlui Cristóbal Rovira Kaltwasser pentru discuțiile la acest subiect. Rovira Kaltwasser, de asemenea, a subliniat anti-pluralismul populiștilor, dar îl localizează în mare parte în imaginea persoanelor omogene; argumentul meu este că populiștii promovează o imagine, și mai mult ca atât, se opun unui pluralism al pretențiilor reprezentative. 

[3] Producerismul nu poate fi pur economic – este un concept natural care valorifică producătorii, de exemplu, Georges Sorel.

[4] Unul din rezultatele uimitoare ale Versteeg, în comparația sa globală a „popularității” constituțiilor este că „referendumurile populare nu produc mai multe constituții populiste”, în opinia sa, decât constituții ce reflectă valorile larg răspândite în rândul populației (Verstee

g 2014, 1170).

[5] Pentru a fi siguri, există variații importante ale acestor cazuri: Venezuela se conformă cel mai clar modelului sugerat aici. De asemenea, afirmația mea nu se referă la faptul că tot ce este inclus în aceste constituții este în mod automat atins de populism, conform înțelegerii mele a termenului: eu cred că, în particular, elementele cu privire la persoanele indigene și mediu (cum ar fi drepturile cu privire la natură în constituția Ecuadoriană), care cred că poate fi analizată separat de modelul populist. În același timp, declararea statului Bolivian ca plurinațional nu poate fi în mod automat considerată drept dovadă că constituția permite conservarea pluralismului. 

[6] Sincer vorbind, a existat și încercarea de a forma o „constituție dedicată” (ca parte a constitucionalismo comprometido) pentru a include noile drepturi fundamentale (cum ar fi „dreptul la o viață bună” și drepturile la un mediu ambiant) și consolidarea rolului actorilor societății civile în politica constituțională (deși ambele au rămas la nivelul de aspirație).

[7] Asta nu înseamnă că perioade lungi de timp la putere indică în mod automat triumful populismului – întrebarea nu ține doar de succesiunea de facto a puterii, dar și de faptul dacă cei de la putere acceptă idea unei opoziții legitime.   

      

Jan-Werner Müller

„Populism and Constitutionalism” The Oxford Handbook of Populism

Articolul a fost publicat în Buletinul Curții Constituionale nr. 1/2017