• Caută

Azi,

Schimbare profundă în sistemul juridic: CCM a deschis oricărui justițiabil posibilitatea de a ridica excepția de neconstituționalitate

Scris la data de de catre Alexandru Tănase

12295468_1038358729540030_6638500906052006903_n

Dreptatea reprezintă un obiectiv al dreptului”.

Gustav Radbruch, jurist german (1878-1949)

 

Excepția de neconstituționalitate, cu toate particularitățile sale, reprezintă cel mai răspândit şi eficient mijloc de acces indirect al persoanelor la instanța de contencios constituțional. În statele unde există un asemenea mecanism, majoritatea sesizărilor pe rolul curţilor constituţionale vin anume din instanţele de judecată.

Cu toate acestea, în cei 21 de ani de existență, din totalul sesizărilor depuse la Curtea Constituţională a Moldovei doar 6% au fost excepții de neconstituţionalitate. Spre exemplu în România, de la înfiinţare până la 31 ianuarie 2016, excepţiile ridicate de către instanţele judecătoreşti au reprezentat 98,7% din totalul sesizărilor depuse la CCR[1]. Statistica indică destul de clar asupra persistenței unor deficienţe de sistem în funcţionarea instituției excepţiei de neconstituționalitate în Republica Moldova.

Problema nu este una nouă, motiv pentru care Curtea Constituțională a fost solicitată de mai multe ori să clarifice rolul Curţii Supreme de Justiţie în procesul de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate. Marea majoritate a acestor sesizări vizau, în esenţă, o singură problemă – posibilitatea instanțelor ordinare de a ridica excepţia de neconstituţionalitate independent de Curtea Supremă de Justiţie.

Articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie învesteşte Curtea Constituțională cu competența exclusivă de a stabili sensul autentic şi deplin al normelor constituţionale, prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinând cont de caracterul generic al normei, situaţiile concrete pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare (conexe sau chiar contradictorii), situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc.

În jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a menționat necesitatea interpretării evolutive a competenţelor Curţii Constituţionale, pentru a sporiri şi extinde mecanismele instanţei de contencios constituţional. Orice interpretare restrictivă a Legii fundamentală (în sensul de a limita, a elimina sau a reduce atribuţiile Curţii Constituţionale), ar rezulta în deturnarea sa de la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant.

În acelaşi context, cred că este necesar să amintim că o curte trebuie să verifice ce soluţii au fost funcționale în jurisprudenţa sa anterioară şi ce soluții nu, iar atunci când este cazul, să se distanţeze de propria jurisprudență.

Lumea din jurul nostru se schimbă cu o viteză uimitoare, iar dezvoltarea şi evoluţia sistemului nostru de drept depinde în cea mai mare măsură de capacitatea de adaptare şi de reacţionare la aceste schimbări. Instanțele de judecată  văd  problema cu ochi practici, şi nu teoretic sau în abstract. Dreptul din zilele noastre reprezintă cu totul altceva decât era cu unul-două decenii în urmă. Astăzi în Europa dreptul este ceea ce spun instanțele de judecată, şi nu doar textele legale. Indiferent de valoarea formală a precedentului judiciar, este imposibil de a vorbi despre drept, de a înţelege dreptul ca atare fără a ţine cont de ceea ce spun instanțele de judecată.

Urmărind jurisprudența Curții Constituționale la acest subiect, vom constata o evoluție foarte interesantă, de la interpretarea restrictivă  (Hotărârea Curții Constituționale nr. 15 din 6 mai 1997 şi Decizia nr. 186 din 26 martie 2007) până la interpretarea evolutivă a procedurii de ridicare a excepţiei de neconstituționalitate (Hotărârea nr. 9 din 14 februarie 2014).

Argumentele reținute de Curte în jurisprudenţa sa anterioară, potrivit cărora dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru examinarea unei excepţii de neconstituţionalitate aparţine în exclusivitate Curţii Supreme de Justiţie, s-au dovedit a nu avea suport în realitate – instituţia excepţiei de neconstituționalitate a rămas nefuncţională.

Din dialogul dintre Curtea Constituțională şi Curtea Supremă de Justiţie din anii 1997-2007-2014 rezultă univoc că ambele instanţe erau conştiente de existența acestei probleme[2]. Din aceste considerente, la 9 decembrie 2015 Curtea Supremă de Justiţie a solicitat Curţii Constituţionale ca prin interpretarea articolului 135 alin.(1) lit. g) din Constituţie să explice:

„1) Este în drept Curtea Supremă de Justiţie să refuze instanţelor judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de către acestea în cadrul unui proces, ţinând cont de redacţia art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie?

2) Care este rolul Curţii Supreme de Justiție în procesul sesizării Curţii Constituţionale, prin raportare la dreptul instanţelor judecătoreşti de toate nivelurile de a ridica excepţia de neconstituţionalitate?

3) Sunt în drept instanţele judecătoreşti să refuze părţilor ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate?”

Din sesizarea CSJ pot fi deduse următoarele aspecte:

– raportul între instanțele de judecată și părțile litigiului la ridicarea excepției;

– subiecții cu dreptul de a ridica excepția de neconstituționalitate și de a sesiza Curtea Constituțională.

Astfel, în Hotărârea nr. 2 din 9 februarie 2016, prin interpretarea funcţională şi coroborată a articolelor 20, 115, 116, 134 și 135 alin. (1) lit. a) și lit. g) din Constituție, Curtea Constituţională a explicat mecanismul de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate ca instrument de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale

Analiza instituţiei excepţiei de neconstituţionalitate este de neconceput fără a înțelege importanţa respectării drepturilor omului şi a mecanismelor de protecție a acestor drepturi de către instanțele constituționale.

Ţinând cont de natura subsidiară a mecanismelor CEDO, problema accesului persoanelor la instanţa de contencios constituţional, demult nu se mai află în zona teoreticului sau ipoteticului. Pornind de la angajamentele ce derivă din procesul de eficientizare a CtEDO, asumate în cadrul Conferinţelor de la Interlaken (18-19 februarie 2010), Izmir (26-27 aprilie 2011) şi Brighton (19-20 aprilie 2012), Republica Moldova are obligaţia de a extinde mecanismele de protecţie a drepturilor omului la nivel naţional.

Legislația Republicii Moldova nu prevede accesul direct al persoanei la jurisdicția Curții Constituționale pe calea recursului individual. Art. 135 alin. (1) lit.g) al Constituției Republicii Moldova prevede competenţa Curţii Constituționale de a rezolva cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie.

Lipsa recursului individual, corelată cu o interpretare extrem de restrictivă a procedurii de ridicare a excepţiei de neconstituționalitate a fost mereu constatată ca un neajuns[3] în contextul controlului constituționalității legilor, în partea care vizează dreptul persoanelor de a-şi apăra un drept sau o libertate garantată de Constituția RM, prin înlăturarea de la aplicare a unei norme contrare Constituţiei.

Această cale indirectă, care permite cetăţenilor accesul la justiţia constituţională, oferă, de asemenea, posibilitate Curţii Constituţionale, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, să-şi exercite controlul asupra puterii legiuitoare cu privire la respectarea catalogului drepturilor și libertăților fundamentale.

Excepţia de neconstituționalitate ca mijloc de acces indirect al persoanelor la instanța de contencios constituțional

Denumirea de „excepție” își are originea în faptul că actele normative ale autorității publice se bucură de prezumția constituționalității, iar alegațiile de neconstituționalitate ale părților în proces sau incertitudinea judecătorului în acest sens, reprezintă o situație de excepție. Astfel, excepția de neconstituționalitate reprezintă o acțiune procesuală de apărare, prin care Curtea Constituțională este sesizată asupra neconcordanței cu prevederile Constituției a unor dispoziții aplicabile în cauza dedusă instanţei de judecată.

Pornind de la faptul că norma sesizată prin intermediul instituției excepției de neconstituționalitate este supusă controlului de constituționalitate aplicativ la un caz concret dedus instanţei de judecată, procedura rezolvării excepției de neconstituționalitate constituie un control concret de constituționalitate. Raţiunea instituirii acestui control are la bază cenzurarea şi intervenţia instanței constituționale în procesul aplicării de către instanța de judecată ordinară a unei norme în privinţa căreia există incertitudini de constituţionalitate.

În acest context, este necesar să accentuez o constatare foarte importantă pe care a făcut-o Curtea în Hotărârea HCC nr.2 din 9 februarie 2016. Pornind de la natura excepției de neconstituționalitate, ea poate fi ridicată atât asupra actelor în vigoare, cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, cât și asupra actelor care nu mai sunt în vigoare, dacă sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte iar norma este aplicabilă raporturilor juridice litigioase și este determinantă în soluționarea cauzei (§73).

Pentru a spulbera orice neclarităţi referitoare la aria aplicării noțiunii de „excepție de neconstituționalitate”, Curtea, a reţinut că „constituţionalitatea unei legi, unei norme de drept dintr-un alt act normativ, ce urmează a fi raportată  părţilor, se poate invoca doar în cazul unui litigiu în curs de judecată, deci întotdeauna pe cale de excepţie şi niciodată prin acţiune” (§18).

Excepţia de neconstituționalitate ca element al unui proces echitabil

Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie. Potrivit articolului 20 din Constituție, orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Fără un acces efectiv la o instanță, drepturile oferite justițiabililor ar fi iluzorii. Astfel, dreptul de acces la justiție este înțeles ca un drept de acces concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act constituind o atingere adusă drepturilor sale.

Pentru  asigurarea protecţiei efective a drepturilor omului, nu este suficient a consacra drepturile materiale şi a preciza pe cale constituţională condiţiile minime pentru realizarea unei justiţii echitabile, dar este  necesar, de asemenea, a stabili unele garanţii procedurale de natură să consolideze funcţionalitatea acestor mecanisme. Prin respectivele garanții procedurale, dreptul la un proces echitabil urmează a fi asigurat, în consecință, efectiv și eficace.

Dreptul la un proces echitabil presupune inclusiv prezumția de conformitate a actelor normative interpretate și aplicate de instanța judecătorească în actul de înfăptuire a justiției cu normele constituționale și legislația internațională. Prin urmare, soluţionarea unui litigiu nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unor norme neconstituționale.

După cum menţionasem şi anterior, excepția de neconstituționalitate poate fi invocată într-un proces declanșat și doar în cazul în care are incidenţă în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată.

Controlul concret de constituţionalitate pe cale de excepţie constituie singurul instrument prin intermediul căruia cetăţeanul are posibilitatea de a acţiona pentru a se apăra împotriva legislatorului însuşi, în cazul în care, prin lege, drepturile sale constituţionale sunt încălcate.

În acest context, dreptul de acces al cetățenilor prin intermediul excepției de neconstituționalitate la instanța constituțională reprezintă un aspect al dreptului la un proces echitabil.

Judecătorul de fond – „primul judecător constituţional”

 În hotărârea din 9 februarie 2016 Curtea a reţinut  că procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate presupune parcurgerea a două etape distincte:

etapa judiciară, premergătoare, ce constă în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti şi pronunţarea judecătorului asupra acestui incident procedural, finalizată eventual cu sesizarea Curţii Constituţionale;

etapa de contencios constituţional propriu-zis, ce constă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.

La  prima etapă, rolul determinant aparține judecătorului ordinar, care, în cele din urmă, dispune ridicarea excepției de neconstituționalitate. Acesta poate fi numit „primul judecător constituțional”, care în procesul de aplicare a legii sesizează aspectele de neconstituționalitate.  Prin urmare, în momentul în care judecătorul ordinar constată sau este invocată de către părţi o anumită incertitudine privind constituţionalitatea actului aplicabil, acesta este obligat să demareze procesul de exercitare a controlului constituționalității.

La acest capitol Curtea a reţinut că excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată de către:

instanța de judecată din oficiu, care, respectând principiul supremației Constituției, nu este în drept să aplice o normă în privinţa căreia există incertitudini de constituționalitate;

părțile în proces, inclusiv reprezentanții acestora, drepturile și interesele cărora pot fi afectate prin aplicarea unei norme neconstituționale la soluționarea cauzei.

Aspecte de procedură la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate

Potrivit prevederilor legale în vigoare, în momentul acceptării excepției de neconstituționalitate, judecătorul dispune, prin încheiere, suspendarea procesului.

Orice suspendări a procedurilor judiciare ridică problema afectării termenelor  procedurilor judiciare.  Spre deosebire de alte cazuri, suspendarea procesului pe motiv de ridicare a unei excepţii de neconstituţionalitate necesită o altfel de analiză, şi anume, de a pune în balanţă celeritatea procesului şi calitatea soluțiilor judiciare adoptate, precum şi securitatea juridică. Pentru aceste motive, Curtea a considerat necesar să menţioneze explicit că „suspendarea procesului până la soluţionarea de către Curtea Constituțională a excepţiei de neconstituţionalitate este necesară pentru a exclude aplicarea normelor contrare Constituției la soluționarea unei cauze” (§81). Această menţiune a fost făcută special pentru legiuitor, în vederea reglementărilor legislative care urmează a fi efectuate.

Adiţional, Curtea a reţinut că, în vederea asigurării celerității procesului, părţile trebuie să aibă posibilitatea procesuală de a contesta separat cu recurs încheierea judecătorului ordinar de respingere a cererii de ridicare a excepției. Curtea a emis o Adresă Parlamentului, în vederea reglementării procedurii de contestare a acestor încheieri (actualmente, încheierea prin care se refuză ridicarea excepției nu poate fi contestată separat cu recurs, ci doar odată cu fondul cauzei).

Curtea a reținut că, în eventualitatea refuzului excepției de neconstituționalitate și a rezolvării litigiului fără soluționarea prealabilă acesteia de către instanța de contencios constituțional, judecătorul ordinar ar dobândi prerogative improprii instanței judecătorești. Din aceste raţiuni, Curtea a decis că judecătorul ordinar nu se va pronunţa asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, ci se va limita exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiții (§82):

obiectul excepției intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție;

excepția este ridicată de către una din părți sau reprezentantul acesteia, sau indică că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu;

prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei;

nu există o hotărâre anterioară a Curții având ca obiect prevederile contestate.

Curtea a reţinut că verificarea constituţionalităţii normelor contestate constituie competența exclusivă a Curții Constituționale. Din aceste considerente, judecătorii ordinari nu sunt în drept să refuze părților sesizarea Curții Constituționale, decât doar în condițiile menționate mai sus. Prin urmare, orice instanță judiciară chemată să soluţioneze un litigiu, în ipoteza unei îndoieli cu privire la constituţionalitatea unei dispoziţii, are atât puterea, cât şi obligaţia să se adreseze Curţii Constituţionale.

Egalitatea judecătorilor

Pentru a putea înţelege sensul autentic al legiuitorului constituant conținut în art. 135 alin.(1) lit. g) din Constituţie, este necesar să analizam şi să scoatem în evidenţă statutul constituţional al judecătorului.

Potrivit art. 115 din Constituție, justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii. La fel, în virtutea art.116 din Legea Supremă, judecătorii din cadrul instanțelor de toate nivelele sunt independenţi şi se supun numai legii. Independenţa judecătorilor este unul dintre principiile fundamentale de organizare şi realizare a justiţiei. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare. Având rolul de a soluţiona litigiile în mod obiectiv, conform legii, şi fiind o putere prin ei înşişi, judecătorii nu pot primi ordine, instrucţiuni sau sugestii de nici un fel cu privire la activitatea lor judiciară, nici din interiorul, nici din afara sistemului judiciar.

În acest context,  Curtea a reţinut că judecătorii trebuie să dispună de suficientă putere şi să fie în măsură a şi-o exercita în vederea îndeplinirii atribuţiilor. Prin urmare, prevederile literelor a) şi g) de la alin. (1) al articolului 135 din Constituție nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului altor instanțe ordinare de a sesiza instanța de jurisdicție constituțională. Anume o astfel de interpretare asigură principiul constituțional al independenței tuturor judecătorilor în soluționarea cauzelor și supremația Constituției în procesul de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale.

Având la baza aceste rațiuni și ţinând cont de esența instituției „excepției de neconstituționalitate”, Curtea a decis că dreptul de a ridica excepția aparține tuturor instanțelor judecătorești, respectiv judecătorilor din cadrul acestora, iar sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curții Supreme de Justiție, curților de apel și judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza.

Astfel, în vederea asigurării aplicării acestui mecanism constituțional, asupra excepției de neconstituționalitate urmează a se pronunța în exclusivitate instanța de contencios constituțional la sesizarea judecătorilor din cadrul tuturor instanțelor judecătorești.

Concluzii

Finalizând acest articol, am avut o anumită dilemă privind titlul pe care urma să i-l pun. Căutam ceva în egală măsură de succint, dar şi acoperitor. Până la urmă am renunţat la această soluţie, deoarece există subiecte care nu pot simplificate. Simplificarea excesivă riscă să le golească de conţinut, sau cum spunea Albert Einstein „Everything should be made as simple as possible, but not simpler”.  Sunt absolut convins că Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016 este una revoluţionară, care va genera schimbări profunde în justiţie. Am să mă refer în continuare la câteva efecte, care cred că vor surveni în termen scurt şi mediu.

Hotărârea CCM nr. 2 din 9 februarie 2016 acordă, în fapt, persoanei un instrument juridic efectiv, care îi permite să-şi valorifice drepturile garantate de Constituție. Din moment ce această instituţie conduce la eliminarea din spaţiul juridic a dispozițiilor contrare Constituției, se va produce o curățire a ordinii juridice de dispoziţii neconstituționale.

Deschizând  oricărui justițiabil posibilitatea de a ridica excepția de neconstituționalitate, se redefineşte mecanismul existent de protecția a drepturilor omului, fapt care reprezintă primul pas semnificativ spre introducerea unui recurs individual la Curtea Constituțională.

Pe lângă acest aspect important, se vor obţine încă o serie de efecte colaterale, nu mai puțin importante. Deblocarea mecanismului de ridicare a excepției de neconstituționalitate va determina instanţele de drept comun să utilizeze textul Constituției şi jurisprudenţa  Curții Constituționale, iar pe judecători să se distanțeze când este necesar de abordările pur pozitive ale dreptului şi să accepte utilizarea abordărilor interpretative ale legislaţiei, pornind de la spiritul legii, şi nu doar de la anumite reglementări rigide aplicate ad litteram. Astfel, va fi asigurată preemţiunea Constituției în ordinea juridică internă, punându-se capăt anomaliei în practica judiciară, care nu permitea invocarea utilă a normei supreme într-o procedură, atunci când o lege spunea altceva.

Lărgirea mecanismului excepţiei de neconstituţionalitate va genera progrese în protecția drepturilor și libertăților fără a afecta securitatea juridică. Aceasta va permite abrogarea unor acte contrare drepturilor și libertăților garantate prin Constituție încă la faza examinării litigiului de către instanţele de judecată, fără ca să se ajungă la revizuirea deciziei definitive, cum este cazul atunci când dispoziţiile criticate sunt declarate neconstituţionale abia după ce litigiul a fost soluţionat.

Un ultim efect (ca ordine, nu ca importanță) la care vreau să mă refer ţine de depolitizarea agendei Curții Constituționale. În situația când majoritatea dosarelor aflate pe rolul Curții ar izvorî din instanțele de judecată, şi nu din mediul politic, am asista nu doar la depolitizarea substanțială a agendei Curții Constituționale, ci la o asemenea evoluţie a jurisprudenţei sale, care va schimba fundamental natura Curţii. Pe măsură ce numărul excepțiilor de neconstituționalitate va creşte, vom asista la apariția unei jurisprudenței în egală măsura utilă şi utilizabilă pentru instanţele de drept comun, fapt care va redimensiona pe o treaptă calitativ nouă mecanismele naționale de protecţie a drepturilor omului.

În încheiere, ar fi cazul să revin la o afirmaţie făcută cu alte ocazii: dezvoltarea controlului jurisdicţional al legilor şi a formelor sale s-a fundamentat de cele mai multe ori pe rezultatul activității de jurisdicție, și nu pe expresia voinței legiuitorului. Funcţionalitatea oricărei instituţii de drept, inclusiv excepţia de neconstituţionalitate, depinde în cea mai mare măsură nu atât de reglementările legale existente, cât de eficienţa mecanismelor de aplicare. Acesta a fost motivul pentru care Curtea Constituţională, pe calea interpretării evolutive a Constituţiei, a făcut posibilă funcţionarea plenară a acestei instituţii.

Hotărârea motivată a CCM poate fi accesată aicihttp://constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=556&l=ro

PS: Prima excepţie de neconstituţionalitate ridicată direct de către un judecător din instanţa de fond a fost depusă astăzi la Curtea Constituţională (link)

[1] https://www.ccr.ro/uploads/Statistica/2016/Activitate_ian_2016ro.pdf

[2]HCC nr.2 din 9 februarie 2016 Dosarul nr. 55b/2015 §100,101,104

[3] Studiul privind „Consolidarea rolului Curţii Constituţionale a Republicii Moldova”, 2015

Comentariile sunt închise.

comenteaza

Din activitatea politică

ultimele ştiri şi noutăţi

Alexandru Tănase a fost ales Preşedinte al Curţii Constituţionale

Alexandru Tănase a fost ales noul preşedinte al Curţii Constituţionale. Decizia...

Citeşte ştirea

Alexandru Tănase a participat la aniversarea a 15-a a Curţii Constituţionale a Letoniei

Judecătorul Alexandru Tănase a participat la Conferinţa internaţională dedicată...

Citeşte ştirea

(interviu) Alexandru Tănase: eventualitatea unor alegeri anticipate nu ţine de norma legală, ea ţine de situaţia politică la moment

Zile numărate. Atat i-ar mai rămâne actualului Parlament pentru a alege un şef...

Citeşte ştirea
Urmăreşte-i activitatea
acum şi pe conturile:
Twitter Alexandru Tanase si Facebook Alexandru Tanase