Deşi s-a recurs la acrobaţii juridice descalificante din punct de vedere moral şi profesional, pentru a „stoarce” din Curtea Constituţională această „hotărâre”, valoarea ei este egală cu zero. Am să explic de ce.

Înţelegerea rudimentară a procesului politic de către cei care jubilau cu lacrimi în ochi joi „marea victorie” de la Curtea Constituţională nu le-a permis să înţeleagă un adevăr extrem de simplu.

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legislativă a statului. Nici un truc judiciar, oricât de sofisticat nu ar fi, nu poate limita dreptul Parlamentului de a decide asupra organizării judecătoreşti, în conformitate cu voinţa sa şi mandatul popular pe care îl deţine acesta. Dacă puterea politică din Republica Moldova va decide, instanţele economice oricum nu vor exista. Oricât nu s-ar încerca, este imposibil de a explica (nu mai zic justifica) o hotărâre a Curţii Constituţionale prin care Republica Moldova este obligată să aibă instanţe economice.

În situaţia dată, îmi trezeşte îngrijorare un alt aspect. Dacă Legea nr. 163 din 22 iulie 2011, declarată neconstituţională, conţinea un mecanism destul de complex de transfer al competentelor instanţelor specializate către cele de drept comun, care a durat 6 luni, declararea acestei legi ca fiind neconstituţională, dacă nu se va interveni urgent, riscă să creeze un adevărat haos:

- Nimeni nu ştie potrivit cărei norme legale şi procedurale va avea loc revenirea dosarelor din toate instanţele din ţară în cele două instanţe re-infiinţate.

- Ce se va întâmpla cu dosarele care se află în ultima fază de examinare?

- Ce se va întâmpla cu hotărârile irevocabile care au fost pronunţate după 21 iulie 2011?

- Cum vor gestiona cele două instanţe miile de dosare care au fost judecate în toată ţara în ultimele 6 luni şi care peste noapte vor reveni la vechea competenţă?

O îngrijorare aparte o reprezintă posibilitatea procesuală de a revizui un număr foarte mare de hotărâri. Articolul 449 lit. f) din Codul de Procedură Civilă prevede că hotărârile, încheierile şi deciziile irevocabile pot fi supuse revizuirii în cazul în care: a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională.

Aceasta înseamnă că instanţele riscă să se confrunte cu o avalanşă de revizuiri ale hotărârilor, încheierilor şi deciziilor irevocabile, pronunţate în aceste 6 luni. Ministerul Finanţelor ştie cel mai bine cât au costat bugetul public revizuirile ilegale. Dacă nu va exista o monitorizare strictă a fiecărei cereri de revizuire, consecinţele pot fi dintre cele mai triste, iar prejudiciul se poate cifra la milioane.

Pentru a preveni această situaţie, Parlamentul trebuie de urgenţă să vină cu o lege şi să acopere golul creat de trista hotărâre din 9 februarie.

P.S.: În calitate de Preşedinte al Curţii Constituţionale, cer scuze de la reprezentantul Parlamentului, dl Sergiu Chirică, pentru comportamentul absolut inadecvat al judecătorului Dumitru Pulbere în şedinţa plenară din 9 februarie.

]]> http://www.tanase.md/2012/02/12/instantele-economice-oricum-vor-fi-lichidate/feed/ 0 http://www.tanase.md/2012/02/02/reactia-autoritatilor-la-hotararile-cc-reprezinta-un-indiciu-de-maturitate-a-statului-de-drept/ http://www.tanase.md/2012/02/02/reactia-autoritatilor-la-hotararile-cc-reprezinta-un-indiciu-de-maturitate-a-statului-de-drept/#comments Thu, 02 Feb 2012 08:11:48 +0000 Alexandru Tănase http://www.tanase.md/?p=1788 Citeşte tot→]]> Zilele trecute am prezentat raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în 2011. Am evidenţiat câteva accente din documentul respectiv care mi s-au părut relevante în interviul care urmează, acordat Agenţiei Info-Prim Neo.

 - Cum a fost pentru Curtea Constituţională acest an?

 - În anul 2011, Curtea a avut pe rol 49 de sesizări, dintre care 44 au fost soluţionate, iar 5 au fost transferate pentru anul 2012.

 - Acest număr de sesizări este unul mare sau unul mic pentru Republica Moldova?

- Este un număr mare de hotărâri. Pentru comparaţie, în anul 2011 Curtea Europeană a pronunţat în privinţa Moldovei un număr de 31 de hotărâri. Dar până la urmă, numărul hotărârilor contează mai puţin. Este importantă valoarea acestora şi calitatea.

 - Ce fel de sesizări a avut Curtea Constituţională în 2011?

- Jurisprudenţa Curţii Constituţionale pentru anul 2011 reflectă în mare parte provocările la care au avut de răspuns puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Din totalul de 39 de sesizări depuse în anul 2011, 24 de sesizări au vizat controlul constituţionalităţii prevederilor unor acte normative, 5 sesizări privind interpretarea Constituţiei, 7 sesizări privind validarea mandatelor de deputat, 2 sesizări ale Curţii Supreme de Justiţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, 1 sesizare privind iniţiativa de revizuire a Constituţiei.

 - Ce subiecţi au sesizat cel mai des Curtea în 2011?

- Cel mai mare număr de sesizări au fost semnate de deputaţi în Parlament – 17 (la care se adaogă 3 preluate din 2010); avocaţi parlamentari – 7 sesizări în 2011 şi 3 preluate din 2010; Comisia Electorală Centrală – 7 sesizări; Curtea Supremă de Justiţie – 2 sesizări în 2011 şi 3 sesizări preluate din 2010; Ministrul Justiţiei – 2 sesizări, încă 1 fiind preluată din 2010; Procurorul General – 2 sesizări. Indiferent de subiectul care ne-a sesizat, Curtea Constituţională nu a derogat de la principiul său de a judeca problemele de drept, dar nu cele de oportunitate politică.

- Protecţia drepturilor fundamentale ale omului este misiunea de bază a Constituţiei. Cu ce s-a îmbogăţit jurisprudenţa Curţii în acest an?

- După cum am menţionat şi cu alte ocazii, lupta pentru drepturi şi libertăţi este permanentă şi niciodată nu va fi câştigată definitiv. Anume de aceasta, protecţia drepturilor fundamentale s-a aflat mereu pe agenda Curţii Constituţionale. În acest sens, Curtea a avut o serie de constatări foarte importante. Spre exemplu, Curtea a dezvoltat în hotărârile sale sensul unor garanţii constituţionale în partea care ţine de accesul la justiţie, dreptul de proprietate, dreptul persoanei la libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului etc. Curtea a pronunţat anul acesta o hotărâre foarte importantă prin care a dezvoltat raţiunea principiului constituţional al prezumţiei dobândirii licite a averii, stabilind că acesta instituie o protecţie generală ce se aplică în mod egal tuturor persoanelor.

- Pe parcursul anului 2011, guvernarea a promovat o serie de proiecte de legi care au vizat diminuarea, modificarea sau anularea anumitor plăţi şi compensaţii sociale. Majoritatea din aceste proiecte de legi au fost contestate la Curtea Constituţională.

- La fel ca şi în majoritatea statelor din Europa, Curţii i-a revenit rolul de a stabili dacă prin modificările operate nu a fost încălcat echilibrul între capacitatea economiei naţionale de a asigura efectiv realizarea acestor drepturi sociale şi obligaţia statului de a respecta dreptul de proprietate şi dreptul la un trai decent. În acest context, Curtea s-a expus asupra diminuării, modificării sau anulării anumitor plăţi şi compensaţii sociale, stabilind că, atunci când statul pune în aplicare o lege care prevede plata automată a unei prestaţii sociale, această legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial ce este asimilat unui drept de proprietate. Curtea a decis că este constituţională modificarea cuantumului prestaţiilor sociale, care nu are ca efect suprimarea unor drepturi, nu afectează mijloacele de existenţă ale persoanelor şi nu le impune o povară excesivă şi disproporţionată în raport cu interesele legitime ale colectivităţii. Curtea a mai decis ca este neconstituţională stabilirea unui stagiu de cotizare de 35 de ani pentru femei, acesta nefiind corelat cu vârsta generală de pensionare de 57 ani şi, prin urmare, disproporţionat.

- Pe lângă criza economică, Republica Moldova s-a confruntat în 2011 şi cu o profundă criză politică. Care au fost cele mai importante soluţii date de Curte în acest sens?

- Este adevărat, criza politică generată de incapacitatea partidelor parlamentare de a alege preşedintele Republicii Moldova, a marcat jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Interpretarea aleatorie de către actorii politici a normelor constituţionale, precum şi încercările de a găsi soluţii juridice pentru probleme politice, au generat o serie de sesizări legate de alegerea şefului statului. Curtea a stabilit că ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului de a stabili termenul de alegere a şefului statului în cazul instituirii interimatului succesiv al funcţiei de Preşedinte. Curtea a mai stabilit că şeful statului este obligat să dizolve Parlamentul ori de câte ori nu este ales preşedintele Republicii Moldova, în condiţiile prevăzute de Constituţie. Curtea a mai decis că Parlamentul nu poate institui prin lege organică o altă majoritate decât 3/5 pentru alegerea preşedintelui Republicii Moldova în cazul dizolvării multiple a Parlamentului cauzată de eşuarea alegerii preşedintelui.

- Pe lângă incapacitatea de a alege preşedintele, am urmărit în 2011 mai multe conflicte dintre autorităţi. Care a fost rolul Curţii în soluţionarea acestora?

- Conflictele dintre autorităţi apar în toată lumea şi nu au neapărat o conotaţie negativă. Aceste conflicte, reprezintă un element indispensabil al unui regim democratic de guvernare, iar Curtea Constituţională este instituţia care are menirea de a soluţiona aceste conflicte.

În 2011, am soluţionat o serie de sesizări care aveau ca scop clarificarea competenţelor diferitelor autorităţi, întinderii acestora şi modului de funcţionare a instituţiilor reglementate de Constituţie. Curtea a stabilit care este procedura de angajare a răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, ca modalitate simplificată de legiferare. Curtea a stabilit că este neconstituţională angajarea răspunderii Guvernului în timpul vacanţei parlamentare, fără prezenţa exponentului puterii executive în şedinţa plenară a Parlamentului, determinând imposibilitatea depunerii oricărei moţiuni de cenzură şi, implicit, a oricărei dezbateri politice privind menţinerea sau retragerea încrederii acordate Guvernului la învestitură.

Curtea s-a expus şi în privinţa numirii în funcţie a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie, stabilind că termenul în interiorul căruia Parlamentul urmează să se pronunţe în acest sens după prezentarea propunerii respective de către Consiliul Superior al Magistraturii este cel fixat prin lege (30 de zile), fiind unul restrictiv, astfel încât Parlamentul are obligaţia constituţională să-l respecte, iar încălcarea acestui termen reprezintă o obstrucţionare a funcţionalităţii puterii judecătoreşti de către puterea legislativă.

În acelaşi context, Curtea a verificat constituţionalitatea delegării de către Parlament a unor împuterniciri Ministerului Finanţelor, stabilind că aceasta nu încalcă principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat.

O hotărâre interesantă a Curţii ţine de verificarea constituţionalităţii instituirii prezidiului Guvernului. În acest sens, Curtea a decis că formarea Prezidiului, nu poate fi calificată ca determinând, în sine, neconstituţionalitatea acestuia, deoarece într-o guvernare de coaliţie, în condiţiile pluralismului politic şi pluripartidismului, este necesară o cooperare permanentă, manifestată prin diverse forme şi activităţi, între exponenţii diferitelor componente ale acesteia ce „îşi temperează” reciproc tendinţele de dominare.

- Tot în 2011 activitatea Curţii a fost supusă unor reforme interne…

- În 2011, noi am reformat atât sistemul de deliberare, adoptare şi pronunţare a hotărârilor Curţii, cât şi modalitatea de întocmire, expunere şi redactare a hotărârilor Curţii Constituţionale. Am decis să recurgem la reforme interne, deoarece am considerat că între dreptul nostru intern şi cel internaţional nu trebuie să existe un zid. În acest sens, Curtea Constituţională în hotărârile pronunţate în anul 2011 a preluat mai multe elemente din procedura Curţii de la Strasbourg. Noi ne-am bazat pe jurisprudenţa CEDO în majoritatea hotărârilor adoptate. Scopul acestor reforme este de a face hotărârile CEDO parte a sistemului naţional de drept şi de a asigura o convergenţă între practica Curţii Constituţionale şi practica Curţii Europene.

- Cum au fost executate actele Curţii Constituţionale în anul 2011?

- Reacţia autorităţilor la hotărârile Curţii Constituţionale reprezintă un indice de maturitate a statului de drept. Din motive inexplicabile, autorităţile statului (Guvernul şi Parlamentul), nu au executat hotărârile şi adresele Curţii Constituţionale pentru anul 2011.

Actele Curţii Constituţionale sunt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Preşedintele Republicii Moldova, Parlamentul şi Guvernul sunt obligaţi să modifice, să completeze sau să abroge actul sau unele părţi ale acestuia declarate neconstituţionale, iar, după caz, să emită sau să adopte un act nou în termen de 2 şi, respectiv, 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale. Din datele prezentate Curţii rezultă că în 2011 a fost executată doar o singură hotărâre a Curţii Constituţionale.

Dacă la examinarea cauzei Curtea Constituţională a constatat existenţa unor lacune în legislaţie, ea atrage atenţia organelor respective, printr-o adresă, asupra necesităţii lichidării acestor lacune. Adresa urmează să fie examinată de autoritatea vizată care, în termen de cel mult 3 luni, urmează să informeze Curtea Constituţională despre rezultatele examinării. În anul 2011 au fost expediate 9 astfel de adrese. Nici una din aceste adrese nu a fost executată.

- Din cele spuse până acum trebuie să înţelegem că în 2011 Curtea Constituţională a avut o activitate fructuoasă? Dar există şi voci care v-au criticat…

- Orice Curte există prin hotărârile pe care le pronunţă. În 2011 noi am avut hotărâri foarte bune. Pot să vă spun că până la acest moment nu am întâlnit nici o analiză critică, imparţială şi argumentată a vreunei hotărâri pronunţate de Curtea Constituţională în anul 2011. Este firesc că hotărârile Curţii Constituţionale nu convin tuturor actorilor politici. În acest sens, am să-l citez pe dl judecător Victor Puşcaş: „Într-un proces întotdeauna sunt implicate două părţi, însă câştigă doar una din ele. Două adevăruri nu pot exista. Prin urmare, o parte este mulţumită, cealaltă – nu”. În ceea ce priveşte atacurile la persoană împotriva judecătorilor Curţii Constituţionale, pot să vă spun doar atât: Curtea Constituţională este un organ colegial, ceea ce înseamnă că toate hotărârile acesteia sunt adoptate nu de un judecător sau altul, ci reprezintă decizia comună a tuturor judecătorilor Curţii.

Dacă ar fi să analizăm faptele, vom vedea că o bună parte din criticii Curţii nu ar trebui să fie nemulţumiţi. Opoziţia parlamentară a avut câştig de cauză în mai bine de jumătate din sesizările depuse. Criticilor Curţii Constituţionale, am să încerc să le răspund citând-o pe ex-Preşedinta Curţii Constituţionale Federale din Germania, dna Jutta Limbach: „Curtea Constituţională are sarcina dificilă de a fi mereu pe muchie de cuţit între drept şi politică. Dreptul şi politica nu rareori se intersectează şi, în astfel de situaţii, o curte constituţională trebuie să aibă, în procesul examinării, drept unitate de măsură Constituţia”.

- Ce vă propuneţi pentru anul de activitate 2012?

- Obiectivul nostru rămâne a fi acelaşi: prin coerenţa şi calitatea hotărârilor adoptate de Curtea Constituţională să asigurăm suportul necesar pentru dezvoltarea democraţiei, pluralismului politic şi supremaţiei Constituţiei în ţara noastră.

Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo

- Domnule Alexandru Tănase, de ce a fost necesară implicarea Curţii Constituţionale în acest caz?

 - La 23 decembrie 2011, Parlamentul a adoptat Hotărârea nr. 266 prin care s-au totalizat rezultatele votării în cadrul alegerilor ordinare pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova desfăşurate la 16 decembrie 2011. Articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie obligă Curtea Constituţională să efectueze controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, pentru a stabili corelaţia dintre hotărârea contestată şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia. Potrivit articolului 135 alin.(1) lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională are atribuţia de a confirma rezultatele alegerii Preşedintelui Republicii Moldova. Prin urmare, Curtea are atribuţia de a veghea respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor Preşedintelui, conform principiilor democratice, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale, legale şi a standardelor internaţionale în domeniu.

- În ce constă esenţa sesizării depuse la CC şi de ce dl Godea?

- Autorul sesizării a pretins că, deoarece o parte din deputaţi au demonstrat buletinul de vot cu opţiunea exprimată, până la introducerea buletinului în urna de vot, nu a fost respectat caracterul secret al votului în procesul desfăşurării alegerilor ordinare pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, fiind astfel încălcat art. 78 din Constituţie. În şedinţa plenară publică, dumnealui a extins obiectul sesizării, solicitând verificarea constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr. 287 din 28 decembrie 2011 privind stabilirea datei alegerilor repetate a Preşedintelui Republicii Moldova.

- De fapt, ce prevederi constituţionale au fost încălcate în cadrul votării din 16 decembrie 2011?

- Curtea a considerat că, pentru a stabili respectarea articolului 78 din Constituţie, este necesară verificarea respectării procedurii constituţionale de alegere a Preşedintelui. Articolul 78 alin. (1) din Constituţie prevede că Preşedintele Republicii Moldova se alege de către Parlament prin vot secret. Această prevedere constituţională este dezvoltată şi în articolul 8 alin.(1) din Legea cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova, care prevede că votarea pentru candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova se efectuează în mod secret. Vreau să precizez că prevederile conţinute în art. 78 din Constituţie sunt singurele dispoziţii constituţionale cu caracter procedural referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor Preşedintelui, în raport cu care Curtea Constituţională este chemată să se pronunţe.

- Anterior, Curtea s-a mai pronunţat pe marginea votului secret…

- Este adevărat că anterior procedura de votare a Preşedintelui Republicii Moldova de către Parlament a constituit obiectul Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 39 din 4 decembrie 2000 privind interpretarea unor prevederi ale articolului 78 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova. Voi cita doar câteva prevederi din această hotărâre:

„Analiza prevederilor menţionate permite să se tragă concluzia că alegerea şefului statului de către Parlament printr-o altă modalitate decât prin vot secret este interzisă. Cu alte cuvinte, clauzele stabilite în art. 78 alin. (1) din Constituţie şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 1234-XIV din 22 septembrie 2000 au un caracter imperativ şi trebuie să fie respectate întocmai de către deputaţii în Parlament care participă la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova.

Textele normelor, cuprinse în art. 78 alin. (1) din Constituţie şi în art. 8 din Legea nr. 1234-XIV din 22 septembrie 2000, stabilesc că exprimarea voinţei alegătorului şi modalitatea de exprimare a ei trebuie să fie necondiţionat secretă. Aceasta înseamnă că deputaţii în Parlament trebuie să voteze pentru candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova în aşa condiţii, încât voinţa lor să nu poată fi cunoscută şi influenţată de nimeni. […]”

- Bine, dar atunci când deputaţii au decis să arate buletinele de vot, ei nu au cunoscut prevederile art. 78 din Constituţie sau existenţa Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 39 din 4 decembrie 2000?

- Au cunoscut, dar, cu regret, nu au ţinut cont de ele. Am atenţionat personal câţiva foşti colegi de Parlament că de la caracterul secret al votului pentru alegerea Preşedintelui nu pot fi admise derogări, deoarece este vorba de o normă constituţională imperativă. Este interesant că, după ce s-a procedat aşa cum s-a procedat, s-au găsit voci care au recurs la insinuări prin care au încercat să arunce dubii asupra Curţii Constituţionale, în loc să-şi asume rezultatul propriilor acţiuni.

- Premierul Vlad Filat declara într-un interviu că „cineva ştie mai multe în ceea ce ţine de decizia pe care urmează să o ia Curtea”…

- Am văzut această declaraţie, la fel cum am văzut că, peste câteva zile, dumnealui a declarat că „există motive pentru a recunoaşte alegerile din 16 decembrie neconstituţionale”. Nu pot trage o altă concluzie decât că anume dumnealui este persoana care ştie mai multe… Nu este prima insinuare de acest gen pe care o face, aşa ca o las pe conştiinţa lui.

- Aţi putea să vă referiţi, succint, şi la practica exercitării votului secret în alte state?

- Votul secret este o parte integrantă a legitimităţii procesului democratic. Scopul votului secret este de a asigura că votanţii fac o alegere fără niciun fel de intimidare sau influenţă. Majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei nu impun cerinţa caracterului secret al votului în Parlament pentru desemnarea în anumite funcţii. Totuşi, există o serie de state cum ar fi Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Ungaria, Lituania, Moldova, în care pentru luarea anumitor decizii de către Parlament este prevăzut votul secret prin normă constituţională. Comisia de la Veneţia a reţinut că principiul votului secret este menit să asigure onestitatea electorală. În Rezoluţia nr. 1590 (2007) „Votul secret – Codul European de conduită cu privire la votul secret”, precum şi în liniile directorii pentru politicieni, observatori şi alegători, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat că, în timpul procesului electoral şi în interiorul secţiei de votare, secretul votului presupune nu numai dreptul, ci şi o obligaţie pentru alegători să păstreze secretul votului lor. Odată votul exprimat, nimeni nu poate avea acces la buletine pentru a descoperi cum cineva a votat. Este important să precizez că instrumentele internaţionale nu diferenţiază garanţiile secretului votului în funcţie de exprimarea acestuia în cadrul alegerilor prin sufragiu universal direct sau indirect şi în cadrul şedinţelor Parlamentului pentru a face numiri individuale.

- Care au fost argumentele Curţii pentru invalidarea scrutinului din 16 decembrie?

- Curtea a reţinut că din textul Constituţiei nu rezultă posibilitatea derogării în cazul alegerii Preşedintelui de la caracterul secret al votării. Redacţia articolului 78 indică clar voinţa legiuitorului constituant de a aplica această garanţie constituţională în toate alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii. În condiţiile în care caracterul secret al votării este stabilit expres de Constituţie, Curtea consideră că aceasta este o condiţie sine qua non pentru desfăşurarea şi validitatea alegerilor Preşedintelui. De asemenea, Curtea a reţinut că secretul votului nu este numai un drept fundamental, dar şi o obligaţie. Prin urmare, renunţarea la drept nu exonerează deputaţii de obligaţia de a asigura secretul votului, or la ea nu se poate renunţa.

- Dar poziţia autorităţilor?

- Guvernul a recunoscut că există o problemă, în mod special, în partea ce ţine de întinderea protecţiei constituţionale a votului secret. Guvernul a solicitat Curţii să dezvolte conţinutul Hotărârii CC nr. 39 din 2000. Pentru a evita pe viitor deraieri de la normele constituţionale, Curtea a acceptat solicitarea Guvernului şi a decis să dezvolte ideile conţinute în Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 39 din 4 decembrie 2000.

- Care este esenţa acestor interpretări?

- Curtea a decis că protecţia constituţională a votului secret se extinde de la primirea buletinului de vot până la plasarea acestuia în urna de vot sigilată, astfel încât opţiunea exprimată să nu poată fi identificată. Curtea a mai reţinut că funcţionarii electorali, în cazul de faţă fiind vorba de Comisia specială de desfăşurare a alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, sunt obligaţi să ia măsuri pentru a evita orice manifestare care încalcă secretul votului. Curtea de asemenea a decis că aceste garanţii urmează a fi asigurate în cadrul tuturor exerciţiilor electorale prin vot secret, indiferent de tipul scrutinului (prezidenţial, parlamentar, local). Curtea a mai reţinut că deputaţii, în calitate de reprezentanţi ai poporului şi exponenţi ai suveranităţii, urmează să respecte normele de drept şi să constituie un model de comportament civic şi politic pentru cetăţeni, inclusiv în cadrul exerciţiilor electorale.

Interviu realizat de Tatiana Corai pentru Timpul.md

]]> http://www.tanase.md/2012/01/12/votul-secret-este-o-parte-integranta-a-legitimitatii-procesului-democratic/feed/ 0 http://www.tanase.md/2011/12/23/1775/ http://www.tanase.md/2011/12/23/1775/#comments Fri, 23 Dec 2011 15:09:05 +0000 Alexandru Tănase http://www.tanase.md/?p=1775 Citeşte tot→]]> La 22 decembrie 2011 Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea prin care a declarat neconstituţională Legea nr. 184 din 27 august 2011 în partea ce ţine de procedura de adoptare a acesteia prin angajarea răspunderii Guvernului Republicii Moldova în faţa Parlamentului, în temeiul articolului 106/1 din Constituţie. Despre detaliile la acest subiect, citiţi  în interviul ce urmează.

 - Domnule preşedinte, unii jurnalişti au numit legea pe care Curtea a declarat-o neconstituţională „legea anti-raider”…

- În 1994, am absolvit una dintre cele mai bune facultăţi de drept din România, Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi. Am avut profesori de excepţie, dar nu am auzit de la ei despre un asemenea termen cum ar fi „atac raider”, la fel cum nu am auzit nici despre legi „anti-raider”. Este o noţiune din zona folclorului suburban, care nu are o semnificaţie juridică clară. Spre deosebire de jurnalişti, în calitate de judecător constituţional nu-mi pot permite să utilizez o terminologie de acest gen. Un jurist trebuie să opereze cu termeni juridici, dar nu cu zicale. În aceeaşi ordine de idei, vreau să precizez că obiectul sesizări nu s-a extins asupra oportunităţii sau conţinutului actului legislativ contestat.

- Este a doua oară în istoria Republicii Moldova când Guvernul şi-a angajat răspunderea pentru un proiect de lege. Când a fost folosită această procedură pentru prima dată, mai mulţi miniştri au declarat că nu au înţeles ce au votat.

- Nu doar miniştri nu înţelegeau, nici prim-ministrul nu era sigur de corectitudinea aplicării instituţiei angajării răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege. Această procedură nu este detaliat reglementată nici de articolul 106/1 din Constituţie, nici de articolul 119 din Regulamentul Parlamentului.

Pentru a înţelege cum trebuie corect aplicată această instituţie, dl Vlad Filat, prim-ministru, a adresat Curţii Constituţionale scrisoarea nr. 1513-561 din 6 octombrie 2010 prin care solicita interpretarea articolului 106 prim din Constituţie în partea mecanismului de angajare a răspunderii Guvernului. Curtea nu a ajuns să se pronunţe asupra acestui subiect, pe motiv că Guvernul, dar nu prim-ministrul, este subiect de sesizare a Curţii Constituţionale. Din păcate, dl prim-ministru nu a mai promovat această sesizare prin Guvern. Dacă, până la urmă, sesizarea ar fi fost depusă, azi nu se ajungea la această situaţie.

- În ce constă, de fapt, angajarea răspunderii Guvernului?

- Procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului este o particularitate a procedurii legislative, conform căreia proiectul de lege nu mai urmează procedura legislativă prevăzută de Regulamentul Parlamentului, acesta fiind supus unei dezbateri strict politice. Consecinţa acestor dezbateri politice este menţinerea sau demiterea Guvernului prin retragerea încrederii acordate de Parlament. Cu alte cuvinte, procedura angajării răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege este, mai degrabă, un instrument de verificare a sprijinului politic al Guvernului, decât un instrument de aprobare rapidă a legilor.

- Cum funcţionează instituţia angajării răspunderii în alte state?

- Pentru a da o soluţie corectă în acest caz, Curtea a studiat practica statelor unde guvernele au uzat mai frecvent de instituţia angajării răspunderii în faţa Parlamentului. Angajarea răspunderii Guvernului în forma în care o avem noi se regăseşte doar în două state: Franţa şi România. Procedura dată a apărut mai întâi în Constituţia franceză din 1958. În 1991, această instituţie a fost preluată de Constituţia României, iar la 5 iulie 2000 – de cea a Republicii Moldova. În restul statelor europene, asemenea proceduri nu există. Un lucru Curtea l-a constatat cert: în ambele state, legislatorul a limitat sau încearcă să limiteze abuzul puterii executive de această procedură excepţională. Atât în Franţa, cât şi în România, prezenţa în Parlament a exponentului puterii executive este obligatorie.

În Franţa, bunăoară, s-a considerat că utilizarea acestei proceduri este exagerată. În consecinţă, la 28 iulie 2008 a fost aprobată o reformă constituţională pentru a limita prerogativa de angajare a răspunderii Guvernului numai asupra proiectelor de lege referitoare la bugetul de stat sau la bugetul asigurărilor sociale şi numai o dată pe sesiune parlamentară. Raportul deputatului Adunării Naţionale, Jean-Luc Warsmann, din 15 mai 2008 asupra proiectului de lege constituţională, printre altele menţiona următoarele: „o asemenea procedură nu este scandaloasă dacă ea intervine după o dezbatere largă, în cadrul căreia toate opiniile au putut fi exprimate liber. Abuzul survine numai atunci când discuţia parlamentară este suprimată …”.

- Care sunt problemele de constituţionalitate a ridicate aceasta lege?

- După cum am menţionat, fondul legii nu a fost contestat. A fost contestată doar procedura de adoptare. Anume aici Curtea a şi identificat cele mai mari probleme de neconstituţionalitate. Procedura angajării răspunderii Guvernului este reglementată de art. 106/1 din Constituţie. Potrivit acestui articol, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. Observăm că prevederea constituţională este destul de clară: angajarea răspunderii are loc în faţa Parlamentului. Contrar acestei prevederi, Guvernul s-a limitat la adoptarea unei hotărâri de Guvern pe care a expediat-o la Secretariatul Parlamentului. În asemenea mod, parlamentarii, nefiind convocaţi în şedinţă extraordinară, au fost de facto lipsiţi de posibilitatea de a dezbate acest proiect şi de a ridica o moţiune de cenzură.

- Deputaţii puteau depune o moţiune de cenzură nefiind convocaţi în şedinţa extraordinară?

- În acest sens, Curtea a constatat că o dezbatere politică privind demiterea Guvernului prin retragerea încrederii acordate poate avea loc, în condiţiile articolului 106 din Constituţie, numai în şedinţa plenară a Parlamentului, prin urmare, toate procedurile care au ca şi finalitate eventuala demisie a Guvernului trebuie să se deruleze în faţa Parlamentului, adică nu în faţa clădirii Parlamentului, dar în şedinţa plenară a Parlamentului. Prin urmare, depunerea la Secretariatul Parlamentului a hotărârii Guvernului privind angajarea răspunderii cu materialele anexate, fără prezentarea acestui act politic de angajare a răspunderii în şedinţa plenară, nu satisface cerinţele normelor constituţionale privind angajarea răspunderii „în faţa” Parlamentului. Acestea sunt prevederile constituţionale pe care şi-a bazat Curtea poziţia sa. Deoarece textul Constituţiei nu descrie întregul mecanism de angajare a răspunderii Guvernului, Curtea a interpretat anumite texte constituţionale.

 - Care sunt aceste interpretări?

- Prima interpretare se referă la termenul în care poate fi ridicată o moţiune de cenzură. Curtea a hotărât că în afara sesiunilor parlamentare procedura angajării răspunderii Guvernului este condiţionată de convocarea unei sesiuni extraordinare sau speciale, iar termenul de 3 zile pentru depunerea moţiunii curge din momentul prezentării în plenul Parlamentului a proiectului de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează răspunderea. A doua porneşte de la necesitatea de a asigura transparenţa în actul de guvernare. În acest context, Curtea a reţinut că, în procedura de angajare a răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, urmează a fi publicat obligatoriu în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nu doar textul hotărârilor de Guvern propriu-zise, dar şi textul integral al proiectelor de legi ce constituie obiectul acestei proceduri.

- Au existat şi alte motive de neconstituţionalitate?

A mai existat o problema gravă legată de nerespectarea unor termeni constituţionali. Hotărârea nr. 633 privind angajarea răspunderii Guvernului a intrat în vigoare la 26 august 2011, când a fost publicată în Monitorul Oficial. Până la publicare, hotărârile Guvernului se consideră a fi inexistente conform articolului 102 din Constituţie. La distanţă de doar 1 zi, la 27 august legea a fost promulgată şi publicată în Monitorul Oficial. Prin urmare, Curtea a constatat că promulgarea şi publicarea Legii nr. 184 la 27 august 2011, la distanţă de 1 zi de la publicarea Hotărârii Guvernului în Monitorul Oficial (26 august 2011), a avut loc cu încălcarea termenului constituţional 3 trei zile, prevăzut pentru depunerea moţiunii de cenzură. De altfel, este relevant că Academia de Ştiinţe a Moldovei este de aceeaşi opinie.

- Ţinând cont de situaţia în sistemul bancar la acel moment, este posibil ca Guvernul să nu fi avut de ales când a decis să recurgă la această procedură?

- Nu pot să mă pronunţ asupra raţiunilor Guvernului de a-şi angaja răpunerea pentru acest proiect de lege. Din câte am stabilit, blocarea tranzacţiilor ilicite cu acţiunile unei bănci a avut loc ca rezultat al Deciziei Curţii Supreme de Justiţie, dar nu ca rezultat al angajării răspunderii de către Guvern. Reprezentantul Guvernului la şedinţa Curţii a confirmat că la adoptarea deciziei în acest caz Curtea Supremă de Justiţie nu a aplicat nici o normă modificată prin angajarea răspunderii Guvernului.

Interviu realizat de Valeriu Vasilică

pentru Info-Prim Neo

Deşi sunt de acord că soluţia adoptată de Curtea Constituţională corespunde practicii acesteia referitoare la examinarea şi emiterea avizelor privind iniţiativele de revizuire a Constituţiei, am formulat totuşi o opinie separată concordantă, pentru motivele indicate mai jos.

OPINIE SEPARATĂ

(CONCORDANTĂ)

1. Fiind în acord de principiu, cu practica Curţii Constituţionale la examinarea şi emiterea avizelor privind iniţiativele de revizuire a Constituţiei, potrivit căreia se examinează, în principal, dacă prin proiectul de modificare a Constituţiei nu se depăşesc limitele revizuirii stabilite la articolul 142 din Constituţie, consider însă că la emiterea Avizului din 25 noiembrie 2011 asupra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea articolelor 70 şi 71 din Constituţia Republicii Moldova, trebuia analizat raportul dintre esenţa modificării propuse de autori şi alte norme constituţionale conexe cu aceasta.

În special, este vorba despre corelarea modificării articolelor 70 şi 71 din Constituţie cu prevederile articolului 2 din Constituţie (Suveranitatea puterii de stat).

Proiectul de modificare a articolului 70 din Constituţie (Incompatibilităţi şi imunităţi)

2. Constituţia este garantul democraţiei şi statului de drept, ca principii fundamentale ale statului Republica Moldova. Urmând această logică, atunci când se propune modificarea unor norme constituţionale care au ca scop enunţat asigurarea egalităţii în faţa legii a tuturor cetăţenilor, dar care presupun eliminarea anumitor garanţii constituţionale care se conţin în Constituţie, trebuie să se ţină cont de impactul pe care acesta l-ar produce la modul practic. Aceasta presupune analiza consecinţelor eliminării imunităţii parlamentare în contextul politic actual, fără a face abstracţie de nivelul de cultură politică, gradul de democraţie şi starea justiţiei din ţară.

3. Articolul 2 alin. (1) din Constituţie (Suveranitatea şi puterea de stat) stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative (în cazul de faţă fiind vorba de Parlament). Urmând logica acestei dispoziţii constituţionale, rezultă că exercitarea mandatului de deputat în Parlament reprezintă în fapt exercitarea unei părţi a suveranităţii naţionale delegate de popor în baza unui mandat oferit prin procedura alegerilor parlamentare. Prin urmare, problema lipsirii parlamentarilor de imunitate trebuie tratată prin prisma corelării dispoziţiilor constituţionale conţinute în articolului 2 alin. (1) din Constituţie şi limitelor revizuirii impuse de articolul 142 alin. (2) din Constituţie.

4. Pornind de la prevederile articolului 2 alin. (1) din Constituţie, imunitatea parlamentară este concepută ca mijloc de apărare a Parlamentului, în calitatea sa de instituţie aleasă în mod democratic, fiind menită să protejeze independenţa colectivă a acestuia de presiunile exterioare şi să garanteze membrilor săi libertatea de exprimare şi de acţiune în îndeplinirea sarcinilor lor.

5. Ţinând cont de starea justiţiei în Republica Moldova, imunitatea parlamentară trebuie tratată, în principal, ca o instituţie de drept constituţional, ce are ca scop protejarea parlamentarului împotriva unor măsuri represive, arbitrare, ce ar putea fi luate de puterea politică şi ar afecta independenţa acestuia. În sprijinul acestei afirmaţii vine statistica sesizărilor Procuraturii Generale privind ridicarea imunităţii deputaţilor în Parlamentul Republicii Moldova (a.2001-2011)*

 * Lista ar putea fi incompletă, dat fiind faptul pierderii informaţiei în urma evenimentelor din 07.04.2009.

După cum rezultă din datele statistice enunţate mai sus, în ultimul deceniu, Procuratura Generală a cerut ridicarea imunităţii parlamentare, exclusiv în privinţa deputaţilor care reprezentau opoziţia parlamentară. Prin urmare, în contextul actual al Republicii Moldova, imunitatea parlamentară nu trebuie tratată ca un privilegiu oferit de Constituţie parlamentarului, ci mai degrabă ca o procedură specială de protecţie acordată acestuia faţă de actele sau faptele abuzive ori insuficient fondate din partea puterii politice.

6. Din aceste considerente, sunt de opinia că, în contextul politic actual, ţinându-se cont de nivelul de cultură politică, gradul de democraţie şi starea justiţiei din ţară, excluderea imunităţii parlamentare ar reprezenta nu doar o suprimare a unor garanţii oferite de Constituţie parlamentarului pentru exercitarea unei părţi a suveranităţii naţionale, dar, nemijlocit, o ameninţare în adresa opoziţiei parlamentare şi a pluralismului politic în general.

7. Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) a Consiliului Europei, în Raportul cu privire la regimul imunităţilor parlamentare (CDL-INF (96) 7), aprobat în cadrul celei de-a 27-a reuniuni plenare din 17-18 mai 1996, a menţionat că:

„11. În pofida diversităţii noţiunilor şi a descrierilor utilizate de legislaţiile naţionale şi a întinderii protecţiei în diverse state, majoritatea statelor europene recunosc două categorii de imunitate pentru parlamentari:

- pe de o parte, “iresponsabilitatea parlamentarului” sau “libertatea sa de exprimare” cu privire la urmărirea judiciară pentru opiniile şi voturile exprimate în exercitarea funcţiunilor acestuia;

- pe de altă parte, “inviolabilitatea parlamentară” sau “imunitatea în sensul strict”, care îl protejează de orice arestare, detenţie sau urmărire judiciară fără autorizarea camerei de care aparţine.

[...] 27. Garanţiile oferite de aceste două aspecte ale imunităţii parlamentare (iresponsabilitate/inviolabilitate, “libertatea de exprimare”/ “libertatea de a nu fi arestat”) sunt complementare.”

8. Totodată, Comisia de la Veneţia a conchis că “Imunitatea parlamentară continuă să fie o instituţie care protejează independenţa membrilor faţă de celelalte puteri şi libertatea lor de acţiune şi de exprimare, cu toate că relaţia dintre caracteristicile diferitelor puteri a evoluat considerabil în democraţiile parlamentare. Aceasta protejează, de asemenea, parlamentarii de posibile abuzuri ale majorităţii” (§ 102).

9. Comisia de la Veneţia, în Avizul pe marginea proiectului de revizuire a Constituţiei României (CDL-AD (2002) 12), adoptat la cea de-a 51-a reuniuni plenare din 5-6 iulie 2002, s-a referit şi la imunitatea parlamentară. Astfel, Comisia de la Veneţia a menţionat că: “imunitatea parlamentară ar putea avea un anumit sens în statele aflate în proces de tranziţie spre democraţie şi având o experienţă politică autoritară, lungă şi recentă, unde nu poate fi exclusă ingerinţa puterii executive în funcţionarea normală a Parlamentului şi unde nu poate fi garantată în totalitate independenţa puterii judecătoreşti” (§ 33).

10. În acelaşi timp, Comisia de la Veneţia a menţionat că “Urmează să se facă diferenţa clară între iresponsabilitatea referitoare la opiniile şi voturile emise în exerciţiul funcţiunii – care trebuie să fie totală – şi imunitatea de jurisdicţie, care impune să se prevadă că deputatul eventual urmărit pentru săvârşirea unui delict nu va trebui să răspundă pentru actul său decât în faţa unei jurisdicţii speciale. Între acestea două, se situează chestiunea urmăririi sau a arestării unui membru al parlamentului în timpul sesiunii parlamentare (inviolabilitate). În orice ipoteză, trebuie să fie solicitată autorizaţia camerei, care se manifestă prin ridicarea imunităţii parlamentare a deputatului sau a senatorului vizat” (§§ 34-35 din Avizul menţionat supra).

11. În cazul modificării articolelor 70 şi 71 din Constituţie, trebuie luată în calcul şi jurisprudenţa CEDO. Curtea Europeană a constatat că majoritatea, sau chiar totalitatea, statelor semnatare ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale acordă o formă de imunitate membrilor organelor legislative naţionale, precum şi că privilegii şi imunităţi sunt, de asemenea, acordate membrilor Adunării parlamentare a Consiliului Europei şi membrilor Parlamentului european.

12. Curtea Europeană a reţinut că “imunitatea acordată deputaţilor [...] [are] scopul de a le permite acestora să participe în mod constructiv la dezbaterile parlamentare şi să-şi reprezinte electorii în probleme de interes public, prin formularea libera a argumentelor şi a opiniilor lor, fără riscul de a fi urmăriţi în faţa unui tribunal sau a unei alte autorităţi”. În acelaşi timp, Curtea a relevat că „imunitatea urmăreşte şi un al doilea scop legitim, care este ordonarea relaţiilor între puterile legislativă şi judecătorească” (Decizia Comisiei EDO Young v. Irlanda din 17 ianuarie 1996, cererea nr. 25646/94, DR 84-B, p. 122). În acelaşi sens, Curtea Europeană a statuat că „acordarea de către state a unei imunităţi mai mult sau mai puţin extinse parlamentarilor constituie o practică de lungă durată, care vizează să permită libera exprimare a reprezentanţilor poporului şi să împiedice ca urmăririle partizane să aducă atingere funcţiei parlamentare” (hotărârea Cordova v. Italia (nr.2) din 30 ianuarie 2003, § 55).

13. În aceeaşi ordine de idei, în hotărârea Jerusalem v. Austria din 27 februarie 2001, Curtea Europeană a declarat că “preţioasă pentru fiecare, libertatea de exprimare este deosebit de valoroasă pentru un ales al poporului; el îşi reprezintă electorii, semnalează preocupările lor şi le apără interesele. Într-o democraţie, Parlamentul sau organele comparabile reprezintă tribune indispensabile pentru dezbaterile politice. O ingerinţă în libertatea de exprimare exercitată în cadrul acestor organe nu ar putea fi justificată decât prin motive imperioase” (§§ 36 şi 40).

14. Curtea Europeană a mai statuat că diferitele forme în care se poate manifesta imunitatea parlamentară pot de fapt să servească protecţiei unei democraţii politice eficiente, piatră unghiulară a sistemului Convenţiei, tocmai în măsura în care acestea tind să protejeze autonomia legislativă şi opoziţia parlamentară.

Proiectul de modificare a articolului 71 din Constituţie (Independenţa opiniilor)

15. Sunt de acord în totalitate cu argumentele Curţii indicate la §§ 15 şi 16 din Avizul asupra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea articolelor 70 şi 71 Constituţia Republicii Moldova în partea în care Curtea a reţinut că „modificarea propusă are un caracter incert şi poate genera dificultăţi de interpretare şi aplicare”. De altfel, acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de reprezentantul Guvernului în şedinţa publică în faţa Curţii.

16. Adiţional, consider că introducerea unor modificări incerte şi echivoce în Constituţie ar aduce atingere independenţei opiniilor deputatului în Parlament. În acest context, consider necesar de a reitera opinia Curţii expusă în Hotărârea nr.8 din 16 februarie 1999 pentru interpretarea articolului 71 din Constituţia Republicii Moldova. Potrivit acesteia, independenţa opiniilor deputatului semnifică protecţia juridico-constituţională a acestuia în exercitarea mandatului său. Independenţa opiniei nu este un privilegiu personal al deputatului, ea are un caracter juridico-special şi este chemată să servească interesele societăţii. Prin conţinutul său, această normă constituţională asigură protecţia deplină a deputatului în Parlament în exercitarea mandatului, îi garantează libertatea gândirii şi acţiunilor, apărându-l împotriva persecuţiilor neîntemeiate, contribuind la activitatea şi independenţa lui neîngrădită.

17. Sunt de opinia că, în cazul modificării articolului 71 din Constituţie în sensul propus de autorii iniţiativei, independenţa opiniilor parlamentarului nu va fi garantată în cadrul altor acţiuni ce se încadrează în statutul de deputat în Parlament, dar care nu sunt publice, sub sancţiunea tragerii la răspundere juridică.

În concluzie, vreau să revin la ideea conţinută în §1 al prezentei opinii separate (concurente). Constituţia este garantul democraţiei şi statului de drept, ca principii fundamentale ale statului Republica Moldova. Prin urmare, ar fi contrar spiritului Constituţiei de a folosi prevederile acesteia pentru limitarea democraţiei sau pentru îndepărtarea de la esenţa statului de drept, or modificările propuse conţin anume asemenea riscuri.

Judecător Alexandru TĂNASE

www.constcourt.md

Recent, un reprezentant al opoziţiei parlamentare a supus criticii persoana mea pentru faptul ca aş fi declarat că: „parlamentul trebuie să găsească mai întâi o candidatură la postul de preşedinte care ar acumula 61 de voturi ale deputaţilor, ca mai apoi să numească data alegerilor”. Dumnealui a spus că „Prin asemenea afirmaţii, preşedintele CC practic justifică uzurparea puterii în stat şi chiar contribuie la realizarea acesteia”.

Declar că nu am făcut vreodată o asemenea declaraţie în forma şi în contextul în care a fost înţeleasă şi redată de unele instituţii media. Nu cred că sunt persoana care poate indica ce să facă sau ce să nu facă parlamentul într-o situaţie sau alta. Presupun că reprezentanţii opoziţiei parlamentare care au fost deranjaţi de această declaraţie s-au informat din surse indirecte şi nu au consultat originalul  emisiunii.

În realitate, fiind invitat la emisiunea „Viaţa Publică” la Radio Moldova am discutat despre activitatea Curţii Constituţionale. Adiţional, moderatorul emisiunii mi-a adresat două întrebări legate de consumarea primului tur al alegerii preşedintelui. În continuare, voi reproduce textul exact al celor două întrebări care vizau problema dată şi răspunsurile pe care le-am oferit:

O întrebare ţinea de faptul dacă s-a consumat sau nu primul tur al alegerii preşedintelui:

Î.: S-a consumat acest prim tur al alegerii preşedintelui?

R.: Eu nu voi comenta acest aspect deoarece s-ar putea să fie subiect de sesizare la Curtea Constituţională şi, dacă va fi, atunci am să mă expun. Pot să vă spun doar un singur lucru, legea conţine şi răspunsurile la toate întrebările care le-au formulat deputaţii în parlament. Dacă undeva există neclarităţi, există mai multe hotărâri ale CC, avize ale CC adoptate în special în anul 2000, când a fost ultima criză de acest gen, unde pot fi găsite şi răspunsurile, şi soluţiile pentru eventualele probleme pe care le întâlnesc colegii noştri deputaţi.  

O altă întrebare viza necesitatea de modificare a legii cu privire la procedura de alegere a preşedintelui RM

Î.: Cum priviţi că actuala clasă politică discută modificarea legii cu privire la alegerea preşedintelui? Ar putea fi sesizată CC deoarece s-a ajuns la situaţia pe care o avem deoarece nu avem nici un candidat şi în lege nu este scris?

R.: Legile sunt făcute într-o asemenea manieră pentru a fi executate sau puse în aplicare cu bună-credinţă. Este imposibil de a prevedea în legislaţie toate situaţiile când se produce sau nu se produce ceva. Şi în cazul de faţă legiuitorul, când a promovat această lege, a pornit de la o logică sănătoasa că atunci când ai candidat – fixezi data alegerilor, atunci când nu ai – nu fixezi. Pe când observaţi că la noi lucrurile au stat altfel. A fost numită data alegerilor şi mai apoi s-a constatat că nu s-a ajuns la un anumit consens politic pentru a avea şi un candidat eligibil, nu doar un candidat. Din punctul acesta de vedere, evident că nu e o problemă ce ţine neapărat de situaţia legală. În lege nu se reglementează chiar totul. Dar atunci când se gestionează o situaţie trebuie să se ţină cont de spiritul legii.

Emisiunea poate fi audiată integral la următoarea adresă: http://www.privesc.eu/Arhiva/7574/Radio-Moldova—Viata-Publica—Invitat—Alexandru-Tanase

După cum observaţi, nu este vorba despre o calificare a activităţii parlamentului, cu atât mai mult nu este vorba despre o imixtiune în activitatea acestuia.  Răspunsurile pe care le-am oferit se rezumă la trei idei:

- Legile sunt concepute pentru a fi aplicate cu buna credinţă.

- Raţiunea legii cu privire la procedura alegerii preşedintelui.

- Când există neclarităţi în aplicarea unei norme trebuie să se şină cont de spiritul ei.

În contextul situaţiei date, consider că cetăţenii au dreptul să obţină informaţii de interes public, iar persoanele oficiale sunt obligate să le ofere atunci când sunt solicitate de presă. În calitate de persoană publică, consider că ar fi fost incorect dacă aş fi refuzat să ofer răspunsuri la întrebările ziariştilor, cu atât mai mult că este vorba de postul naţional de radio.

Într-un interviu acordat în exclusivitate revistei Profit & Bănci şi Finanţe, Alexandru Tănase oferă detalii mai puţin cunoscute publicului larg despre cauzele care l-au determinat sa părăsească PLDM-ul, despre condiţiile în care s-a creat AIE-2, precum şi despre relaţiile sale cu fostul şef de partid şi actualul premier Vlad Filat.

Profit: Dle Tănase, alegerea Dvs. în funcţia de preşedinte al CC, la numai cîteva luni după numirea în funcţia de judecător al Curţii, a fost o surpriză pentru Dvs. sau v-aţi aşteptat la o asemenea derulare a evenimentelor?

A.T.: Sincer să fiu, cînd am fost numit în calitate de judecător la CC, nimeni nu avea de unde să ştie că la cîteva luni funcţia de preşedinte al CC va deveni vacantă. Dar dacă a fost să fie aşa, am candidat pentru această funcţie şi am obţinut majoritatea de voturi. Nu pot spune că sprijinul pe care l-am primit a fost o surpriză. Anterior, am fost jurist practician, iar în ultimii ani am deţinut funcţia de Ministru al Justiţiei. Pe lîngă toate acestea, sînt unicul judecător care am în faţă un mandat deplin de şase ani, spre deosebire de ceilalţi judecători. Am apreciat faptul că majoritatea colegilor mei mi-au acordat vot de încredere pentru această funcţie şi am tratat acest vot ca pe un mandat de a face anumite reforme la CC.

Profit: Ţinînd cont de acuzaţiile reciproce aduse recent de unii membri ai Curţii, credeţi că este posibilă o bună funcţionare a acesteia?

A.T.: Curtea este un organism format din oameni diferiţi. Fiecare dintre cei şase membri ai CC are propria personalitate, propriile viziuni asupra problemelor pe care le judecăm, propria experienţă de viaţă şi propriul bagaj intelectual, cultural şi moral. Bineînţeles că în asemenea circumstanţe, preşedintele are sarcina de a gestiona foarte atent şi cu mare grijă relaţiile din interiorul Curţii, pentru ca personalitatea şi potenţialul fiecărui magistrat să fie pus în valoare şi tratat cu mult respect. Aşa s-a întîmplat ca de la vîrsta de 25 de ani să activez pe cont propriu şi să exercit managementul în diferite instituţii. De-a lungul anilor am învăţat să gestionez calm şi cu răbdare situaţiile cu încărcătură conflictuală şi să asigur în jurul meu o atmosferă confortabilă de lucru. Începînd cu colective mai puţin numeroase şi finalizînd cu colective mari (cum ar fi, de exemplu, Ministerul Justiţiei) am avut grijă să nu apară stări de conflict în interiorul instituţiei. La ora actuală, în ciuda diferenţelor de vîrstă şi viziuni, avem o atmosferă sănătoasă în interiorul Curţii Constituţionale.

Profit: De ce calităţi credeţi că va trebui să daţi dovadă pe perioada mandatului pentru a asigura un echilibru în cadrul CC?

A.T.: Pentru asigurarea echilibrului într-o instituţie cu un sistem decizional colegial, este necesar de a respecta trei reguli de bază: de a trata cu respect colegii, de a asigura transparenţa decizională şi de a nu abuza de poziţia administrativă pentru a-ţi promova propriul punct de vedere în raport cu ceilalţi colegi. Cine respectă aceste reguli, reuşeşte să asigure şi echilibrul necesar în interiorul instituţiei.

Profit: Care sînt principalele Dvs. obiective în funcţia de preşedinte al CC?

A.T.: Am început deja un amplu proces de reforme în interiorul Curţii, care ţin, în special, de hotărîrile pe care le aprobăm. Avem primele decizii care sînt adoptate şi redactate după modelul celor adoptate de CEDO. Am pretenţia să spun că ultimele noastre hotărîri sînt la nivelul hotărîrilor adoptate de Curţi Constituţionale cu experienţă mai mare ca a noastră, în probleme similare. Atît timp cît voi deţine funcţia de preşedinte al CC, voi face tot posibilul să formăm o jurisprudenţă uniformă şi consecventă, pentru ca toate autorităţile statului şi cele judecătoreşti să aibă o previzibilitate în materie de reglementări legale sau soluţii judiciare.

Profit: Activitatea CC a fost dur criticată în ultimul timp atît de partidele din AIE, cît şi de opoziţie.

A.T.: În ceea ce priveşte criticile, trebuie clarificate cîteva lucruri. Curtea Constituţionala există prin hotărîrile pe care le adoptă. Nu am nimic împotrivă ca societatea sau oamenii politici să critice soluţiile date de Curte. Dar, din păcate, asemenea critici nu prea întîlnim. De cele mai dese ori, cei care nu reuşesc să obţină soluţia dorită din partea CC, recurg la insinuări şi insulte împotriva judecătorilor în loc să combată argumentele Curţii. Aşa ceva este inadmisibil într-o societate civilizată. Am constatat situaţii surprinzătoare cînd demnitari de rang înalt criticau Curtea fără măcar să fi citit ce scrie în hotărîrea supusă criticii. Am urmărit la televizor talkshow-uri de ore în sir, unde erau criticate hotărîri ale CC, înainte ca motivele care au stat la baza adoptării să fi fost publicate la acel moment. Revin la începutul gîndului meu: nu am nimic împotriva criticii hotărîrilor Curţii Constituţionale, doar vreau ca cei care le critică să le citească mai întîi.

Profit: Ce creează impedimente în activitatea CC şi de ce credeţi că este nevoie pentru a îmbunătăţi activitatea Curţii?

A.T.: Eu nu cred că avem impedimente majore în activitatea noastră. Pentru moment CC are absolut tot ce este necesar pentru a ne face bine datoria. Ne confruntăm şi noi cu anumite limitări financiare, dar este o situaţie generală pentru toate instituţiile statului, derivată din criza economică prin care trecem.

Profit: Dvs. eraţi considerat un „generator al reformelor” în domeniul justiţiei, iar în momentul în care aţi părăsit funcţia de ministru „trenul cu reforme” a rămas fără locomotivă. Ce v-a determinat să demisionaţi din funcţia de ministru?

A.T.: Motivele au fost diverse. Plecarea din MJ a fost rezultatul unei analize şi a conştientizării situaţiei că în conjunctura de la acel moment nu aveam sprijin politic pentru ideile mele de reformă, inclusiv din partea propriului partid. Doar cîteva idei de reforme au fost sprijinite de colegii de coaliţie în perioada mandatului meu – reforma avocaturii, reforma sistemului de executare a hotărîrilor judecătoreşti. În rezultat, a fost soluţionată o problemă de sistem majoră. Recent, Banca Mondială în ultimul său raport „Doing Business” a menţionat realizarea a patru reforme care au reuşit plasarea Moldovei mai sus în clasament, una dintre care este şi eficientizarea executării hotărîrilor judecătoreşti prin introducerea executorilor judecătoreşti privaţi.

Cu mici excepţii, clasa noastră politică, nu conştientizează cît de importantă este reforma judiciară. Atît timp cît în justiţie nu va fi regulă, nimic nu va merge în această ţară. Exista ţări cu resurse naturale enorme, dar companiile care activează acolo sînt înregistrare în Olanda, Danemarca sau Marea Britanie. De ce se întîmplă asta? Pentru că acolo poţi beneficia de protecţie din partea justiţiei.

Dacă vorbim despre reformarea şi modernizarea ţării, atunci fără o reformare din temelie a sistemului judecătoresc acest lucru nu va avea loc. Reforma judecătorească reprezintă suportul pentru celelalte reforme. Anume de aceasta am fost şi rămîn a fi adeptul schimbărilor rapide şi radicale. Tactica elaborării strategiilor de lungă durată este potrivită în ţările unde lucrurile merg mai mult sau mai puţin bine, unde există o previzibilitate pentru următorii 10 ani. Nimeni nu ştie ce va fi în Moldova peste două luni… În societate se creează impresia că atunci cînd se doreşte păstrarea intactă a unui sistem putred şi ineficient, dar sub presiunea factorului extern trebuie efectuate anumite reforme, începe elaborarea strategiilor sau planurilor de acţiuni „cincinale”.

Profit: În opinia Dvs., ce ar trebui de făcut pentru a îmbunătăţi autoritatea justiţiei moldoveneşti?

A.T.: În majoritatea sondajelor de opinie biserica este cotată ca instituţia cu cel mai mare nivel de încredere în rîndul populaţiei. Asta nu înseamnă că toţi cei 90% din populaţie care au încredere în această instituţie merg neapărat la biserică în fiecare dimineaţă. Acest nivel de încredere semnifică faptul că în percepţia publică biserica este văzută ca o instituţie în care poţi avea încredere. Dacă ar fi să analizăm nivelul de încredere în justiţie, acesta este scăzut nu doar din motiv că nu s-a făcut cuiva dreptate în justiţie, ci pentru că există percepţia că în justiţie nu poţi avea încredere.

Dacă pînă în 2009, existau elemente obiective care puneau la îndoială independenţa justiţiei, atunci la ora actuală, imaginea justiţiei este într-o măsură mai mică dependentă de calitatea actului de justiţie propriu-zis, dar în mare dependenţă de atitudinea presei şi reacţiile publice în problemele justiţiei. În primul rînd, toate reacţiile din partea politicienilor, societăţii civile, mass-media, trebuie să fie obiective şi profesioniste. Atunci cînd se critică ceva din domeniul justiţiei, trebuie să se ştie exact ce se critică. Este greşit să afirmi că „instanţa de judecată a achitat un infractor”, dacă nu spui şi despre faptul că nu au existat probe pentru condamnarea lui.

Ce încredere în justiţie poate avea un cetăţean, cînd aude la televizor că „procuratura trebuia să anticipeze atacurile raider”, în situaţia în care din anul 2000 procuratura nu mai are competenţa de supraveghere generală? Credeţi ca cetăţenii încep să aibă mai multă încredere în justiţie cînd aud minciuni la televizor precum că aşa-numitele „atacuri raider” au avut loc datorita modificărilor procedurii de executare, în timp ce, de fapt, procedura n-a fost modificată, iar prevederile vizate se conţin în legislaţia moldovenească încă din 1964?

Eu cred ca este inadmisibilă utilizarea problemelor din justiţie ca instrumentar al bătăliilor politice. Manipulările şi minciunile nu au cum să insufle mai multă credibilitate sistemului judecătoresc în ansamblu. Trebuie să dezvăţăm oamenii politici să se răfuiască cu oponenţii folosind ca armă justiţia, procuratura şi alte instituţii, care în mod normal trebuie să fie departe de turbulenţele politice.

Profit: În actualele condiţii de război politic total, credeţi că mai este posibilă alegerea şefului statului?

A.T.: Nu cred că cineva mai înţelege ce se întîmplă în viaţa politică din R. Moldova. Nu sînt convins că şi cei implicaţi ştiu exact ce joc fac. Societatea şi observatorii mai degrabă ghicesc, decît fac anumite analize relevante. Părerea mea este că politicienii trebuie să înţeleagă un lucru: nealegerea şefului statului timp de doi ani demoralizează societatea şi aduce într-o stare de putrefacţie administraţia de stat. De asta este bine ca să se găsească o formulă pentru alegerea preşedintelui.
Profit: Ţinînd cont de ultimele evoluţii de pe scena politică din Moldova, şi în special în cad-rul PLDM, regretaţi sau nu faptul ca aţi plecat din acest partid?

A.T.: Nu am nici un fel de regrete legate de plecarea din PLDM. Din păcate, astăzi constat că în această formaţiune nu a rămas prea mult din idealurile cu care am lansat noi PLDM la 8 decembrie 2007. Personal, trebuie să recunosc că am greşit atunci cînd m-am asociat cu Vlad Filat în acest proiect, dar nu acesta este adevăratul regret. Adevăratul regret pe care îl am este altul: după 29 iulie 2009, energia morală a societăţii, care a propulsat noua putere, a fost capitalizată şi folosită în scopuri meschine care nu au nimic comun cu valorile şi idealurile pentru care am luptat.

Profit: Premierul Vlad Filat susţine că i-a fost greu să poarte negocieri pentru formarea AIE-2, din cauza că doi dintre adjuncţii săi – Alexandru Tănase şi Mihai Godea, reprezentau alte interese decît cele ale PLDM. Cum a fost în realitate şi în ce condiţii s-a născut AIE-2?

A.T.: Sînt vorbe goale, caracteristice premierului, cu care am reuşit să ne obişnuim în ultimii doi ani. Dl Filat obişnuieşte să facă asemenea gen de afirmaţii, însă atunci cînd îi ceri fapte, spune că „nu este în poziţie să comenteze”. Este un truc ieftin, pe care dacă îl foloseşti prea des nu are nici un efect. Observaţi că nimeni nu mai ia în serios insinuările sale.
În ceea ce priveşte constituirea AIE-2, lucrurile au stat cu totul altfel decît încearcă să le prezinte dl Filat. Deşi cele trei partide care formează AIE-2 s-au întîlnit de 13 ori, în realitate nici un fel de negocieri nu au avut loc, pînă la 29 decembrie 2010, cînd PD a anunţat ca va face parte din alianţa de centru-dreapta. Nici nu ar fi putut avea loc careva negocieri, atît timp cît nu era clar ce alianţă va face PD – pe dreapta sau pe stînga.

Înainte de începerea negocierilor, dl Filat s-a în-tîlnit cu Vlad Plahotniuc, cu care a decis împreună care va fi formula viitoarei coaliţii. După această în-tîlnire, dl Filat ne-a anunţat că s-a convenit să rămînă intacte toate înţelegerile din cadrul AIE 1. Urmau a fi partajate doar funcţiile din administraţie pe care le deţineau anterior reprezentanţii AMN. Niciodată în cadrul acestor discuţii dl Filat nu a abordat subiectul Procuraturii, CCCEC sau al SIS-ului. Mihai Ghimpu a fost unicul care a cerut Procuratura şi Internele, dar dl Filat a fost categoric împotriva acestor propuneri.

În seara zilei de 29 decembrie 2010 reprezentanţii celor trei partide (PL, PLDM, PD) au finalizat detaliile tehnice ale acordului în incinta restaurantului de la ultimul etaj al hotelului NOBIL din Chişinău. De finalizarea acordului din partea PLDM a fost responsabil Victor Bodiu. Dl Filat l-a delegat personal.

A doua zi, la reşedinţa de stat, am primit cu toţi cîte un exemplar al acordului final. Eu am propus ca funcţia de prim-vicepreşedinte al Parlamentului să fie lichidată, dar Vlad Filat a fost categoric împotrivă, deoarece se înţelesese deja cu Vlad Plahotniuc că va susţine candidatura dumnealui în această funcţie. Pînă la învestirea noului Guvern, dl Filat s-a mai întîlnit cu dl Plahotniuc de cîteva ori. Acum cînd Vlad Filat spune că cineva a lucrat împotriva lui, mă întreb cine putea fi acesta, dacă el personal a fost cel care a negociat permanent cu Vlad Plahotniuc?

Tot ce v-am spus mai sus, poate fi confirmat de zeci de oameni, în timp ce afirmaţiile dlui Filat nu le poate confirma nimeni.

Profit: Societatea era pregătită pentru ca Dvs. să fiţi candidatul PLDM pentru alegerile locale din Chişinău din luna iunie curent. Liderul partidului însă a luat o decizie neaşteptată şi destul de autoritară. De ce?

A.T.: Oficial, în PLDM nu am discutat niciodată acest subiect. Au fost zvonuri lansate probabil pentru a testa opinia publică. Realitatea este că după şedinţa Parlamentului din 30 decembrie 2010, Vlad Filat nu mi-a mai răspuns la apelurile telefonice şi nu am avut nicio întrevedere cu el, cu excepţia celor de la şedinţele de Guvern. M-am văzut cu Filat doar cu o săptămînă înainte să fiu numit la CC, cînd am înţeles ambii că lucrurile nu mai pot continua aşa.

Profit: Cum aţi comenta unele păreri potrivit cărora odată cu alegerea Dvs. în funcţia de preşedinte al CC, Vlad Plahotniuc şi-a finalizat cu succes combinaţia din mai multe mişcări în rezultatul căreia acesta are la CC „oamenii săi”?

A.T.: Zvonurile de „colaborare cu dl Plahotniuc” fac parte dintr-o campanie lansată din umbră de premierul Filat încă în vara anul 2010, al cărei scop era de a compromite persoanele care, în viziunea dumnealui, îi făceau concurenţă sau aveau un punct distinct de vedere. Cei care au urmărit cu atenţie această campanie de denigrare, au remarcat faptul că toţi cei care nu erau pe placul dlui Filat imediat deveneau „oamenii lui Plahotniuc”. Dacă ar fi să căutăm şi anumite fapte pe care se bazează aceste bîrfe, vom vedea că ele lipsesc. Revenind la numirea mea la CC. Fără propunerea Primului-Ministru, eu nu puteam fi numit judecător la Curtea Constituţională, iar dl Filat n-ar fi numit niciodată în funcţia de judecător la CC o persoană apropiată de dl Plahotniuc. Ar fi fost lipsit de logică.

Profit: Am putea aştepta revenirea Dvs. în marea politică?

A.T.: Eu nu planific nimic. Într-o ţară ca Moldova este o mare eroare să-ţi planifici acţiunile pentru cinci ani înainte. Acum am un mandat de judecător şi de preşedinte al CC. Este o provocare pentru mine acest lucru şi vreau să depun toate eforturile pentru ca aici lucrurile să meargă bine.■

Sursa: Profit.md

Potrivit raportului Băncii Mondiale, Moldova se află în grupul de state care au reuşit să obţină cele mai bune rezultate în ceea ce priveşte crearea condiţiilor favorabile pentru business.

Printre principalele realizări ale Moldovei în facilitarea afacerilor, experţii Băncii Mondiale au remarcat şi eficientizarea executării hotărârilor judecătoreşti prin introducerea executorilor judecătoreşti privaţi, alături de simplificarea procedurii de iniţiere a afacerii şi înregistrării întreprinderilor prin deschiderea unui “ghişeu unic”, mărirea accesului la credite prin crearea biroului de credit şi modificarea normelor cu privire la insolvabilitate prin care s-a asigurat prioritatea creditorilor garantaţi.

Pentru aceste patru reforme implementate în 2011, Moldova a intrat în topul primelor 12 economii reformiste din lume. Clasamentul a fost realizat pe baza numărului de reforme şi a impactului exercitat de acestea.

În rezultatul implementării acestor reforme legislative, Moldova a avansat 18 poziţii, de pe locul 99 pe locul 81, în clasamentul mondial realizat de Banca Mondială, poziţionându-se înaintea unor ţări precum Italia, China, Grecia, Rusia sau Ucraina. Astfel, Republica Moldova, de rând cu Maroc şi Macedonia, se află printre primele trei state care şi-au îmbunătăţit ratingul “Mediului de afaceri”.

Pe primele 10 locuri se clasează Singapore, Hong Kong, Noua Zeelanda, SUA, Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, Coreea de Sud, Islanda şi Irlanda, iar pe ultimele trei locuri se situează Republica Congo, Republica Centrafricana şi Ciad.

Raportul “Doing Business-2012” analizează normele regulatorii care sunt aplicate vizavi de întreprinderile din ţară pe parcursul întregii perioade de activitate, inclusiv crearea întreprinderii şi gestionarea afacerii, comerţul internaţional, impozitarea, precum şi soluţionarea cazurilor de incapacitate de plată. Ratingul este elaborat în baza a 10 indici şi cuprinde 183 de ţări.

În acest context, câteva concluzii mi se par evidente. Nu există tipare pentru creştere economică şi prosperitate, însă un factor important îl constituie asigurarea unui climat investiţional favorabil pentru începerea şi gestionarea unei afaceri, în care respectarea reglementărilor legale să genereze mai multe beneficii decât obligaţii. În asigurarea unui climat investiţional favorabil – reformele ce asigură calitatea şi punerea în aplicare a actului de justiţie sunt mai importante ca oricând. Acestea ajută la crearea încrederii investitorilor şi stimulează creşterea economică.

Buna funcţionare a instanţelor judecătoreşti ajută companiile să-şi extindă reţeaua şi pieţele. Fără executarea eficace a contractelor, oamenii ar putea face bine afaceri doar cu familia, prietenii şi alte persoane cu care au stabilit relaţii. În cazul în care executarea contractulelor este eficace, companiile sunt mai disponibile să se angajeze în relaţii cu debitori sau clienţi noi.

În acest context, “Doing Business” măsoară eficacitatea sistemului judiciar în rezolvarea unei dispute comerciale în faţa instanţelor locale, inclusiv executarea hotărârilor, în baza datelor referitoare la proceduri, timp şi costuri.

Acest raport dovedeşte că Moldova corect a implementat reforma sistemului de executare, în pofida termenelor şi mijloacelor reduse. De asemenea, raportul indică că rezultatele reformei recente pot fi deja sesizate. Împreună cu alţi factori, precum ameliorarea calităţii actului de justiţie, sistemul executorilor judecătoreşti privaţi va continua să exercite un impact pozitiv asupra mediului de afaceri.

Citeşte Raportul integral şi Raportul detaliat privind Moldova

Sursa: www.doingbusiness.org

Autorul sesizării a pretins, în special, că abordarea sistemică a tuturor prevederilor constituţionale ar releva faptul că prezumţia caracterului licit al dobândirii averii nu reprezintă un drept absolut, care nu ar admite nici o derogare de la norma generală.

Problema abordată în acest demers este una extrem de importantă şi complexă, deoarece a vizat în esenţă posibilitatea răsturnării sarcinii probei în cazul funcţionarilor publici şi al altor persoane salarizate de la bugetul de stat, preconizându-se ca averea acestora, a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită, să fie confiscată. Pe cale de consecinţă, ar fi rezultat că averea unui funcţionar public sau a altei persoane salarizate de la bugetul de stat ar fi prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, scutind astfel statul, în persoana procurorului, de obligaţia de a proba ilegalitatea veniturilor obţinute.

Răsturnarea sarcinii probei în cazul funcţionarilor publici şi al altor persoane salarizate de la bugetul de stat se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexate, precum protecţia proprietăţii, prezumţia nevinovăţiei, securitatea raporturilor juridice, în contextul imperativului luptei împotriva corupţiei instituţionale şi a criminalităţii organizate.

În acest context, este important să se aibă în vedere faptul că statul are o poziţie dominantă în raport cu individul şi deţine întreg instrumentariul necesar pentru desfăşurarea acţiunilor de cercetare a caracterului ilicit al dobândirii averii. De asemenea, statul dispune şi de alte mecanisme instituite pentru verificarea averii funcţionarilor publici şi a demnitarilor prin sistemul declaraţiilor pe venit.

În această ordine de idei, chiar dacă instrumentele statului de luptă împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate nu sunt întotdeauna perfecte, oricare ar fi interpretarea celorlalte articole din Constituţie, când se ajunge la ingerinţa în dreptul de proprietate, se revine la articolul 46 alin. (3), care prevede prezumţia caracterului licit al dobândirii averii. În acest context, nu există nici o raţiune care ar exclude aplicarea acestei norme în cazul funcţionarilor publici sau al altor persoane salarizate de la bugetul de stat.

În conformitate cu prevederile articolului 1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

În acest context, potrivit articolului 54 alin. (1) din Constituţie, în Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. În acelaşi sens, articolul 142 alin.(2) din Constituţie dispune că nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea garanţiilor drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Prin urmare, Curtea Constituţională, cu atât mai mult, nu poate, printr-o interpretare, să suprime garanţia unui drept constituţional.

De asemenea, redacţia articolului 46 din Constituţie indică clar voinţa legiuitorului constituant de a aplica această garanţie constituţională inclusiv funcţionarilor publici şi altor persoane salarizate de la bugetul de stat. Prin urmare, demersul Ministrului Justiţiei a vizat o completare voalată a Constituţiei, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere juridic.

Principiul prezumţiei caracterului licit al dobândirii proprietăţii este o normă de substanţă, care nu poate fi atinsă şi schimbată printr-o interpretare. În acest context, nici interpretarea textuală, nici cea funcţională nu îi permite să prevadă un text care lipseşte în Constituţie şi, prin urmare, demersul autorului sesizării nu numai că este lipsit de fundament constituţional, ci contravine textului şi spiritului Constituţiei.

Pornind de la raţionamentele menţionate mai sus, Curtea Constituţională a hotărât că, în sensul alineatului (3) al articolului 46 din Constituţie, principiul constituţional al prezumţiei dobândirii licite a averii instituie o protecţie generală ce se aplică tuturor persoanelor, inclusiv, în egală măsură şi în acelaşi volum, funcţionarilor publici şi altor persoane salarizate de la bugetul de stat.

Pentru a accesa textul integral al hotărârii Curţii Constituţionale, click aici.