• Caută

Azi,

Drumul prin pustiu

Scris la data de de catre Alexandru Tănase

 12295468_1038358729540030_6638500906052006903_n„Renunțarea la comunism nu presupune doar renunțarea la retorica comunistă, dar și la acel sistem instituțional care a stat la baza lui.” 

Prof. Herbert Schambeck

Niciodată nu am fost un partizan al democrației plebiscitare. Am considerat mereu că referendumurile, ca exercițiu democratic, sunt de domeniul trecutului, iar modelul de democrație directă din Grecia și Roma antică nu mai este aplicabil în condițiile de astăzi. În epoca modernă, tehnologiile informaționale au o capacitate excepțională de manipulare a opiniei publice, prin diseminarea unor idei populiste, astfel încât prin referendum pot fi validate chiar și cele mai periculoase inițiative. Pot fi promovate proiecte care, ca esență, sunt total opuse intereselor reale ale celor care le sprijină. Referendumul pentru Brexit este cel mai elocvent exemplu. 

Instrumentul referendumului poate fi folosit pentru a activa cele mai primitive instincte ale populației. Să încercăm să răspundem la o întrebare simplă: Ce-ar decide poporul dacă am încerca să supunem referendumului reintroducerea pedepsei capitale? Profesorul Chris Patten de la Universității Oxford, încă în 2003, până la Brexit, cataloga referendumurile ca un lucru îngrozitor, fundamental antidemocratice, care au constituit „modalitatea preferată de democrație plebiscitară a lui Mussolini și a lui Hitler”[1]. 

Modul cum funcționează un referendum îl reflectă scena Biblică când guvernatorul Ponţiu Pilat a dat poporului prilejul să aleagă, întrebându-l: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care Se zice Hristos? Însă arhiereii şi bătrânii au convins mulțimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 17, 20 şi 26)[2].

„Arhiereii și bătrânii” zilelor noastre nu se deosebesc cu mult de cei din perioada biblică, fiind ghidați de aceleași moravuri, care de cele mai dese ori au foarte puțin în comun cu interesele poporului. Din aceste și alte considerente, rămân a fi un adversar al plebisciturilor asupra unor subiecte care, prin natura lor, nu pot fi supuse unor asemenea exerciții. Referendumul „Pro Familie”, din România, este exact acest caz.

În altă ordine de idei, referendumul „Pro Familie” a fost un eveniment unic în felul său, deoarece a rezonat în egală măsură de puternic la București și la Chișinău. Chiar dacă acel referendum nu ar fi produs nici un efect juridic asupra locuitorilor din Republica Moldova, polarizarea societății la Chișinău nu a fost cu mult mai mică decât la București. Chiar și cei mai mari moldoveniști, care rostesc cuvântul România doar în contextul unor înjurături, nu s-au sinchisit să încurajeze românii din Basarabia să iasă la referendum, în timp ce arhitecții „societății civice moldovenești” dintr-o anumită zonă a societății civile,  îndemnau oamenii să stea acasă.  

Un alt exemplu de aceeași natură este încercarea PSRM de a iniția la Chișinău un referendum privind renunțarea la forma parlamentară de republică și trecerea la republica prezidențială[3].

Cele două inițiative, chiar dacă au scopuri diferite, au un element comun: atitudinea elitelor politice față de valorile democratice și față de statul de drept. Aceasta este adevărata problemă. Iată de ce, ar  fi pur și simplu ridicol să analizăm aceste inițiative din perspectiva eternului conflict existențial dintre liberalism și conservatorism. Problema, de fapt, rezidă în altceva, și anume: În ce măsură elitele politice postcomuniste sunt atașate valorilor democratice și în ce măsură construcția statală pe care am edificat-o timp de aproape trei decenii este un stat de drept? 

Cine sunt elitele politice postcomuniste? 

După mai bine de două decenii de la prăbușirea comunismului și dispariția URSS, elitele postcomuniste au tot încercat să-și asume diferite identități politice doctrinare, fie ele de natură liberală sau conservatoare. De cele mai dese ori, liberalismul din spațiul estic capătă forma unui „anticomunism retroactiv”, dacă putem să-l numim așa, iar conservatorismul ia forma unui „tradiționalism-obscurantist”, al cărui element definitoriu este intoleranța și ostilitatea față de valorile occidentale. 

În Republica Moldova, imediat după proclamarea independenței, fosta nomenclatura de partid, a decuplat abil elitele fondatoare ale statului de la procesul decizional, reinventându-se ca social-democrați sau socialiști. Au scos portretele lui Lenin din cui și le-au agățat pe cele ale lui Ștefan cel Mare. Lenin a fost substituit cu Ștefan cel Mare, de la bancnote, covoare, denumiri de străzi, instituții de învățământ până la busturile din fața sovietelor sătești. Puțini își mai amintesc de hilarele tentative de salvare de la dispariție a organizației de octombrei, prin transformarea acesteia în „ștefănei”. Valorile ideologice ale marxism-leninismului au fost substituite rapid cu un surogat tradiționalist-obscurantist numit generic statalism[4]. Biletele de partid au fost puse la naftalină, iar flamurile leniniste au fost înlocuite cu prosoape, icoane și busuioc. Activiștii de partid, care în trecut închideau bisericile, au ajuns, în mod fariseic, a fi mai „catolici decât papa”, trăgându-și după ce ieșeau de la saună câte un selfie făcător de minuni la manifestațiile de apărare a familiei „tradiționale”.   

Uite așa, Ștefan cel Mare, care în 2006 în România a fost desemnat cel mai mare român al tuturor timpurilor, a fost transformat de liderii „stataliști” de la Chișinău, după aproape trei decenii de independență, într-un simbol opus românismului. Este memorabilă replica actualului președinte Dodon, care a declarat: „La anul centenarului noi vom răspunde cu Ștefan cel Mare”. 

Asemenea substituiri grosolane de valori sunt posibile, în principal, datorită acelui decalaj civilizațional enorm dintre societatea moldovenească și societățile mature. Este de neconceput ca o societatea matură, care știe exact cine este, ce limbă vorbește, ce istorie are și ce rol are în această istorie, să accepte asemenea manipulări! Același decalaj civilizațional este folosit decenii în șir de elitele post-comuniste și de descendenții lor, pentru perpetuarea controlului asupra puterii politice și economice în statele nou-create pe ruinele fostului imperiu. 

Astăzi, fosta nomenclatură comunistă și descendenții lor ideologici recurg abil la o nouă reinventare, travestindu-se în „tradiționaliști” și, mai nou, în „conservatori”. Bineînțeles, tradiționalismul și conservatorismul acestora sunt opozabile valorilor democrației și lumii occidentale, nu și fostei metropole. 

Chiar dacă conjunctura i-a determinat pe neofiții politici ai anilor ’90 să accepte la nivel constituțional „religia” drepturilor omului și a statului de drept, ADN-ul lor politic a rămas a fi profund antioccidental. Edificarea pe ruinele fostului imperiu a unor societăți democratice veritabile, a unor economii de piață bazate pe concurență liberă, venea într-o contradicție profundă cu viziunile existențiale ale acestora. Prin urmare, adevăratul element al confruntării este plasat peste doctrinele politice. El ține de atitudinea față de statul de drept și față de drepturile omului, ca valori în sine. Anume din această perspectivă trebuie analizate  referendumul  “Pro Familia” și campania PSRM de trecere la republică prezidențială. 

Problema definirii familiei demult nu mai este o dispută dintre liberali și conservatori, ci o chestiune de atitudine fundamentală și atașament față de valorile drepturilor omului. Exact în aceeași logică se înscrie inițiativa PSRM de transformare a Republicii Moldova într-un stat prezidențial, aceasta fiind o chestiune de atitudine față de statul de drept și, mai puțin, o chestiune de arhitectură instituțională. 

Ce fel de stat am construit noi în aproape trei decenii de independență?

Întrebarea pe care și-o pune foarte multă lume este: cum se explică faptul că, indiferent de culoarea politică a liderilor moldoveni, odată ajunși la putere, aceștia încearcă să impună o anumită formă de autoritarism? 

Primul președinte al RM, dl Mircea Snegur, după ce a fost ales, imediat a început să ceară noi competențe. Cel de-al doilea președinte al RM, dl P. Lucinschi, a organizat chiar și un referendum consultativ pentru a transforma RM în republică prezidențială. Președintele V. Voronin nu s-a lansat în asemenea inițiative din simplul motiv că avea o majoritate constituțională în parlament și pentru el chiar nu contau prevederile constituționale. Sistemul funcționa ca o centură de transmisie de la președinte până la secretarul celei mai îndepărtate primării, fără arogări formale de competențe. Președintele Dodon, care la un moment dat era văzut ca o alternativă politică a lui Vladimir Voronin, i-a depășit pe toți! El nu se limitează doar la inițiativa de instaurare a unei republici prezidențiale, ci, pur și simplu, refuză să execute prevederile Constituției în vigoare (refuzul de promulgare a legilor). 

Cred că această stare de lucruri nu prezintă interes exclusiv din perspectiva vinovăției anumitor conducători, ci mai degrabă din perspectiva trecutului nostru istoric. Matrița sistemului de stat, acel fundament pe care a fost construită Republica Moldova, este de sorginte sovietică. Spre deosebire de cele trei state baltice, elitele cărora au supraviețuit terorii regimului comunist emigrând în occident, liderii post-sovietici moldoveni au fost produsul exclusiv al sistemului sovietic. 

Aceasta explică cât se poate de bine de ce moldovenii îl alegeau președinte pe fostul general de miliție Vladimir Voronin, în timp ce letonii o alegeau ca președinte pe dna Vaira Vīķe-Freiberga[5], care a locuit anterior în Canada și care a făcut studii la Universitatea McGill din Montreal, iar lituanienii îl aduceau acasă din SUA pe Valdas Adamkus[6]. Nici unul din cei doi, în cele două mandate pe care le-au exercitat, nu au solicitat împuterniciri suplimentare și nu s-au atins de arhitectura instituțională a statelor pe care le-au condus. În perioada guvernării acestora, letonii și lituanienii au ajuns să fie membri ai UE și NATO, să aibă economii performante și justiții libere, iar Republica Moldova a ajuns cel mai sărac și imprevizibil stat din Europa. 

Liderii moldoveni, pur și simplu, nu au cunoscut o altă modalitate de exercitare a puterii decât prin anihilarea principiului separației puterilor în stat, la fel cum societatea moldovenească nu a cunoscut o altă modalitate de a fi guvernată. Iată de ce, concentrarea a cât mai multe competențe în propriile mâini, în încercarea de a transforma sistemul democratic într-o verticală a puterii după modelul Rusiei lui Putin, rămâne a fi un model atractiv, atât pentru leadershipul moldovenesc, cât și pentru cea mai mare parte a societății moldovenești. Inițiativa PSRM de transformare a Republicii Moldova într-un stat prezidențial nu face nimic altceva decât să valorifice acest handicap civilizațional. 

Acel ADN politic, de care vorbeam mai sus, în realitate, nu provine doar din trecutul sovietic, ci este înfiletat mult mai adânc. Ideologia comunistă a fost doar un mijloc care a permis supraviețuirea imperiului rus cu 70 de ani. Prin urmare, cele două modele de construcție statală (țarist și sovietic), în ciuda aparențelor, sunt destul de apropiate. Statul sovietic ca și construcție statală era un succesor fidel al imperiului țarist, esența căruia a fost stabilită încă de Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic). La rândul său, acesta a preluat modelul dat de la Hoarda de aur care, de altfel, era singurul model instituțional pe care l-a cunoscut. Acest tip de stat se bazează pe o serie de principii care nu au fost încălcate în perioada țarismului, comunismului și nu sunt încălcate nici în Rusia modernă. Anume acest set de principii, definite cât se poate de bine de istoricul rus Boris Akunin[7], continuă să atragă ca magnetul elitele politice moldovenești: 

– Centralizarea totală a puterii de stat. Toate deciziile, mai mult sau mai puțin importante sunt adoptate de către Marele Han și în iurta Hanului. Pentru ca societatea să accepte acest model, figura Marelui Han trebuia să fie sacră și inaccesibilă pentru critică.

– Nimic nu poate fi mai presus de voința Marelui Han. Indiferent cum s-ar numi (țar, secretar general, președinte, premier etc.), Marele Han mereu trebuie să fie deasupra legii. Statul nu este administrat în baza unor legi general obligatorii pentru toți, ci prin indicațiile Marelui Han, acestea fiind diferite în funcție de conjunctură. Iată de ce o asemenea construcție statală este, prin definiție, opusul concepției statului de drept. 

– Cultul statului. Toate persoanele care trăiesc într-un asemenea stat sunt percepute ca și slugi ale acestui stat. Este un stat care nu există pentru oameni, ci oamenii există pentru a deservi acest stat.

Aceste principii au fost păstrate pe parcursul ultimilor 500 de ani, stând la baza Rusiei țariste, URSS și a Rusiei moderne. Așa cum Ivan cel Groaznic nu a cunoscut alt model instituțional decât cel al Hoardei de Aur, la fel și elitele noastre postcomuniste nu au cunoscut un alt model de construcție statală decât cel sovietic. Lipsa unei experiențe statale proprii, lipsa unor elite politice atașate sincer și fundamental valorilor democratice, au generat orientarea liderilor Moldovei postsovietice spre modelul statal pe care l-au cunoscut cel mai bine – modelul defunctei URSS. Acest detaliu explică de ce, indiferent cine a guvernat această țară în aceste aproape trei decenii de independență, democrația mereu a ajuns să degradeze în majoritarism, pluralismul în dominația celui mai puternic, iar separația puterilor în stat în formula ghișeului unic. Atât timp cât această matrice nu va fi schimbată, puțin probabil să se schimbe ceva. 

Câțiva ani în urmă, discutam cu Prof. Herbert Schambeck, ex-Președinte al Bundesrat-ului austriac, care-mi spunea: „Renunțarea la comunism nu presupune doar renunțarea la retorica comunistă, dar și la acel sistem instituțional care a stat la baza lui”. Astăzi, când frontierele nu mai pot ține pe nimeni cu forța într-un spațiu anume, avem nevoie de o reconsiderare fundamentală a construcției statale pe care o avem. Nu este vorba de o reconsiderare juridică, ci de una valorică, care depășește paradigma putere-opoziție și care trebuie asumată plenar de întreaga societate. Nu a mai rămas atât de mult și vor trece cei „40 de ani de când umblăm prin pustiu”, dar așa și nu am ajuns acolo încotro ne-am pornit. Întrebarea nu este „când vom ajunge”, ci „vom ajunge oare cândva?” Câți din cele 2-3 milioane de moldoveni sunt gata să-și asume conștient valorile lumii civilizate: statul de drept și democrația, libertatea și demnitatea umană, toleranța și nediscriminarea? 

În cadrul unor evoluții firești, societățile sunt cele care creează statele, și nu invers. Societățile sunt cele care dau statelor o anumită substanță. În 1991 moldovenilor le-a „picat în poală” un stat, fără ca societatea să fie capabilă să dea acestui stat un conținut mai bun decât cel pe care îl avem astăzi. Bruma de elite intelectuale pe care o avem, în naivitatea sa, încă mai este în așteptare a Deus ex machina din tragediile antice grecești, care să ne scoată din acest pustiu. Cu părere de rău, aceste așteptări sunt zadarnice. O țară în care librăriile sătești au fost transformate în baruri, m-aș mira să poată genera mai mult decât atât. Matricea la care m-am referit mai sus, în cel mai bun caz va genera o nouă iluzie, ca mai apoi, peste câțiva ani să constatăm că ne-am ales cu un nou dictator – indiferent de trecutul acestuia, liberal, democrat sau conservator. Aceasta este realitatea tristă în care trăim. 

Duminica trecută, boicotând referendumul „Pro Familie”, societatea românească a făcut un pas important pentru confirmarea apartenenței la spațiul valoric occidental. Noi, când îl vom face, și îl vom face oare cândva? 

TOTALITARISM

[1] https://www.ft.com/content/74d42df2-da1b-3c43-938d-e3b6c93a50ca

[2] https://www.episcopiaslatinei.ro/2011/04/21/iisus-sau-baraba/

[3]https://www.timpul.md/articol/igor-dodon-s-au-adunat-15-milioane-de-semnaturi-pentru-trecerea-la-republica-prezideniala-130049.html

[4] În limba română nu există un asemenea cuvânt, el fiind o calchiere de la rusescul Государственник.

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Vaira_V%C4%AB%C4%B7e-Freiberga

[6] https://en.wikipedia.org/wiki/Valdas_Adamkus

[7] Борис Акунин История Российского государства

Comentariile sunt închise.

comenteaza

Din activitatea politică

ultimele ştiri şi noutăţi

Alexandru Tănase a fost ales Preşedinte al Curţii Constituţionale

Alexandru Tănase a fost ales noul preşedinte al Curţii Constituţionale. Decizia...

Citeşte ştirea

Alexandru Tănase a participat la aniversarea a 15-a a Curţii Constituţionale a Letoniei

Judecătorul Alexandru Tănase a participat la Conferinţa internaţională dedicată...

Citeşte ştirea

(interviu) Alexandru Tănase: eventualitatea unor alegeri anticipate nu ţine de norma legală, ea ţine de situaţia politică la moment

Zile numărate. Atat i-ar mai rămâne actualului Parlament pentru a alege un şef...

Citeşte ştirea
Urmăreşte-i activitatea
acum şi pe conturile:
Twitter Alexandru Tanase si Facebook Alexandru Tanase